Cetatea celor sapte masti, Gerard Klein

Trecu prin poarta de sidef cu pas masurat, iar lumina zilei lasa dintr-o data locul veseliei zgomotoase a unei nopti de petrecere. Strazile adinci, ce fagasuiau n stinci intunecoase si regulate, ingramadeala baroca a orasului strain, il atrageau cu insufletirea lor discreta si cu zgomotul inabusit al vocilor anonime. Fu cit pe ce sa se uite indarat, dornic sa mai zareasca o data, prin porticul de sidef, intinderile monotone ale desertului.

Venea dinspre dune si, inainte chiar de-a fi strabatut desertul, trecuse printr-o alta intindere si mai necuprinsa si mai moarta : aceea a cautarilor. Caci apartinuse acelei semintii de fiinte care nu sint la ele acasa nicaieri, iar acolo unde s-au nascut mai putin decit in orice alta parte. Dar cautarile prea lungi, in sine si in ceilalti, il obosisera si tocmai de aceea sosise aici. Fata-i era alba, ori palida, asa cum sint nourii de nisip ce plutesc uneori in jurul orasului cu sapte porti. Cu ani in urma, auzise vorbindu-se de el, dar nu-i pasase prea mult. Inca nu venise momentul sa-l descopere. Venise pe jos, caci firavele constuctii ar fi fost distruse de bubuitul unui motor. Si, zi dupa zi, urcase dunele, masurindu-se cu fluviile de nisip rosu ce coboara de pe versantii cristalini din nord si se varsa departe, spre apus, in marea cea necuprinsa si uscata.

Fusese, oare cind, un om aspru, pe care oboseala nu-l dobora. Dar acum suferise de foame si de sete, de singuratatea cea mai desavirsita, iar momentele de odihna fusesera rare. Nerabdarea biruise insa vlaguirea. Stia ca orasul e o lume stranie, necunoscind razboiul, ostililitatea si suferinta, rezultat al unei civilizatii ajunse la apogeu. Unii, acolo, de unde venea el, pretindeau ca e in declin si tocmai asta il determinase sa vina, temator sa nu dispara inainte de aparitia sa. Voia sa cunoasca acea oaza unde tortele victoriilor dispar sub stralucirea mai domoala a lampioanelor de sticla, indoindu-se intr-un fel, de o asemenea de indelungata si glorioasa existenta, caci nimeni, niciodata, n-a contrazis faptul ca Ceatatea celor sapte masti era ceea ce este inainte ca lumea din care venea el sa fi fost populata.

De aceea, dupa ce trecu prin una din cele sapte porti, cea care stralucea sub razele puternice ale soarelui ca interiorul unei scoici rare, dupa ce dadu ocol orasului, dupa ce cerceta zidurile stranii si sclipitoare ca un vesmint de paiete, dupa ce numara portile vreunor simbolice si misterioase aparente, ceva ce pina atunci nu insemnase nimic pentru el, ceva ce invatase sa uite, ceva se subrezi in el.

A fost de parca incaltarile i-ar fi rasunat pentru prima oara pe lespezile unui oras vechi din lumea pe care o parasise, al unui oras ce fusese al lui si pe care-l descoperise, ca si cum ar fi intrat intr-o casa necunoscuta, dar in care dorise mereu sa salasuiasca. A fost un amestec de curiozitate, de mirare si de amintiri sovaielnice.

Partea aceea a orasului era aproape pustie. Zidurile dinspre strada, netede, oscilau ca niste flacari. Isi aminti de alte arhitecturi, intrezarite pe alte lumi, mai puternice, mai masive ; cele de-aici erau doar fragilitate, si numai ochii spectatorului le daruiau existenta. Intrebarea ce-l chinuise in timpul lungii traversari a desertului ii veni in minte. Locul sau era printre aceste fiinte ? Putea oare fi asemenea lor? Frinturile de informatie, de ginduri, de imagini asupra respectivului punct nu erau nici neindestulatoare, nici incomplete. Doar nesatisfacatoare. Anumite trasaturi nu pot fi descrise prin cuvinte, nici chiar prin cifre, iar aparentele nu sint decit invelisiuri, masti.

O traditie stranie spunea ca locuitorii cetatii cu sapte porti sint totdeauna mascati, si luase civilizatia lor drept o vesnica petrecereitual continuu, dar poate ca nu era decit un fel de a trai, un fel de-a fi tu insuti, sau poate o amenintare glumeata, expresia unei seninatati totale, ce se dovedea a fi nelinistitoare de-atita statornicie. Un mod de viata pe care cei aidoma lui il uitasera, il abandonasera, sau poate nici nu-l cunoscusera niciodata.

Sapte masti, sapte portii si sapte luni pe cer, dupa cum exista sapte vocale in Vechea Limba, luminind cu sonoritatile lor vioaie labirintul viclean al cuvintelor imuabile. Sapte masti in stare sa traduca cele sapte stari profunde ale sufletului, fara ca pentru asta trasaturile incremenite ale fetelor uitate sa fie nevoite sa se clinteasca. O masca pentru fiecare poarta si o poarta pentru fiecare luna. Si, neindoielnic, cite-o luna pentru fiecare vocala. Era vorba despre un limbaj intiparit in spatiu, intiparit pe zidurile orasului asezat in mijlocul desertului – oaza de verb in mijlocul tacerii – intiparit pe fete, un limbaj stravechi, poate cel mai vechi din toate.

O umbra se desprinse dintr-un portic triunghiular si se apropie de ele. Forma aceea, infasurata pina la umeri intr-un acoperamint amplu si multicolor, putea fi omeneasca. Masca se detasa ca o pata azurie pe triunghiul negru de deasupra umerilor. Vocea strainului era grava, rostea cuvintele Vechii Limbi, cea care se foloseste in lumea noastra si-a carei origine nu se cunoaste, cea pe care-o vorbesc toate popoarele.

― De unde vii ? intreba umbra cu blindete.

― Vin de dincolo de pustiu, spuse omul.

― Inteleg. Ai intrat pe poarta de sidef.

Pelerina multicolora se infiora, ca si cum sub ea s-ar fi aflat un virtej. Omul facu un pas inainte si deslusi mai bine contururile mastii albastrii. O piatra stacojie stralucea ca un ochi, in mijlocul fetei netede, de metal, si totusi atit de flexibila, de matasoasa, de… vie. Cizeluri stranii evocau niste buze de necrezut, imense, batjocoritoare, senine insa si inchise asupra unui adevar hotaritor si de nerostit.

― Inteleg, repeta umbra, porti masca palida. Si ai intrat pe poarta de sidef. De dincolo de pustiu, zici ?

Omul avu un gest de nerabdare. Trecuse prin poarta de sidef deoarece era pustie. Ii displacuse sa treaca printre grupurile ce sporovaiau in fata celorlalte porti. Inca se temea de ceilalti, inca prefera sa nu se amestece intre ei decit la voia propriei sale vointea intre cele sapte porti, cea de sidef era libera.

― Nu port nici o masca, zise el, fara nici o graba.

Masca azurie suiera incetisor, printre buzele-i nemiscate.

― Fie, zise ea. Blindetea vocii te ducea cu gindul la pietricelele lustruite de atingerea neincetata cu nisipul, la prospetimea vie a cristalelor din marea cea necuprinsa si uscata. Cuvintele Vechii Limbi erau ele insele tot atitea pietricele purtate de-a lungul timpului de-o multime de popoare, exprimind sentimentele cele mai diferite, de la furia orgolioasa a dragostei geloase la impacarea ultima a celor ce au inteles si s-au inteles.

Umbra astepta, sovaitoare. ”Ce-o fi avind cu mine ? se intrba omul. Sa fi incalcat vreunul din obiceiurile acestei lumi, al carei inteles n-a ajuns inca pina la mine ? Sa fi savirsit o faradelege ? Sa fie cumva oprita trecerea prin poarta de sidef?”

― Fara indoiala ca ai un loc unde sa tragi, spuse masca, intorcindu-se spre inima orasului. Fara indoiala, straine, ca ai pe-aici vreun prieten ?

― Vin de departe, zise omul, pe care incepea sa-l cuprinda minia. Mi-e foame, mi-e sete si sint ostenit. Am adus cu mine anumite lucruri care, de unde vin, sint de prêt. Voi putea, desigur, sa le schimb aici pe bani, nu ?

Piatra purpurie scapara sub lumina unui far ratacitor. Omului i se paru ca buzele gravate in metal zimbesc.

― Va stiu obiceiurile, zise masca de culoarea marii, dar ele nu sint si ale noastre. Nu vei avea nevoie de bani. Te aflii aici in orasul celor sapte porti, oare nu stii asta, straine ? o planeta, o parta, o masca, un sunet pentru fiecare rugaminte. Vei afla aici ceea ce-ai venit sa cauti.

― Nu ai putea sa ma calauzesti prin cetate ? Mi-ar trebui un acoperis. Accentele Vechii Limbi se rostogoleau greoi intre dintii lui.

Nenumaratele nuante ale acoperamintului ce jucau in ape parura a se innegri, iar stralucirea de foc a pietrei din mijlocul mastii de metal albastra se intuneca.

― N-ai bagat de seama ce culoare are masca mea ? intreba umbra cuo voce politicoasa, in care se deslusea o banuiala de tristete.

― Iarta-ma, zise omul, fara sa inteleaga.

― Ma rog, facu umbra. N-ai decit sa te adresezi primului venit. O sa-ti primeasca rugamintea si o sa te calauzeasca. Imi pare rau ca n-o pot face chiar eu. Dar port masca azurie.

Acoperamintul ramase neclintit si culorile isi recapatara stralucirea.

― Ramas bun, spuse omul, intorcindu-se spre inima orasului.

― O clipa, facu umbra. De unde spuneai ca vii ?

― De dincolo de nisipuri.

― De dincolo de nisipuri… Fie. Poate ca ti-ai ales cu usurinta masca. E timpul s-o schimbi. Ramas bun !

Omul se pomeni singur. Incepu sa mearga, dus pe ginduri. Nu stia ce anume voise sa spuna umbra vorbind despre masca. Se felicita ca se descurcase. Dar trebuia sa nu uite nici o clipa ca se afla intr-o cetate straina si ca intelesul pe care locuitorii acesteia il dadeau cuvintelor putea sa nu fie acelasi pe ca care li-l dadea el, la fel si gindurile, obiceiurile, istoria lor erau diferite, iar el nu stia mai nimic despre ei, dupa cum nici ei nu stiau nimic despre elde unde venise el, era pentru ei doar un nume, iar ei nu erau deocamdata pentru el decit un spectacol, obiecte stralucitoare si schimbatoare sub lumina lunilor, iar ca pentru ei el aducea cu un animal barbar, ivit dintr-o jungla straina pe lumea nisipurilor. El nu se nascuse, ca ei, in incinta cu portile deschise spre desert, spre fluviile de nisip roscata si,abia vizibila departe spre apus, intr-un tremur de caldura, spre marea cea vasta si uscata, abis de pulbere impalpabila, pe care navigheaza, ratacind, cristalele cu muchii netede. Nu, el abia dorea sa devina !

Caci crescuse intr-o lume mai putin desavirsita si mai aspra. Avea constiinta fortei si-a soliditatii, a ciudateniei ca se afla acolo, a barbariei lui, a faptului ca era un bloc de piatra necioplita, un torent navalnic, necunoscind blindetea marmurei slefuite si linistea apelor de cimpie. El fusese nisipul dus de vint, unul dintre aceia ce nu se opresc nicaieri, un ratacitor.

Si fusese bine, toti anii care se scursesera. Fusese bine sa cutreiere lumile, purtind cu sine o aura de legenda intunecata si nelinistitoare, salutind porturile cu gesturile largi ale celui care nu-i decit in trecere, chiar si-n ziua cind crezuse ce e tintuit in Lumea lui Als Ob, chiar si-n zilele acelea jalnice pe care le petrecuse singur, sub un cer jos, fixind la nesfirsit dealurile noroioase ce inconjurau, da , totul avusese maretie. Fusese bine, dar ceva totdeauna simtise ca-i lipseste, si de aceea de fapt fusese… nici el nu stia cum.

Dar nu si aici. Aici, ceva il despartea de lumea aceasta, de linistea ce domnea, ceva ce nu se putea numi, ce nu se putea gasi, ceva ce-i acoperea ochii c-o albeata translucida.

Isi inalta capul si vazu cele sapte luni de pe cer alcatuind in jurul planetei o coroana de lumina. Fiecare din ele zvicnea intr-o nota pura, o culoare stralucitoare si rece, o luna pentru fiecare poarta, luna de rubin, luna de safir, de aur, cea de argint, smarald, chihlimbar, de sidef…

De sidef… o stea livida, un sancru palid in noapte, un ochi inchis si sinistru.

Isi pleca privirea sio cerceta edificiile ce-l inconjurau. Merse cu pasi inceti si zidurile il impresurara dintr-o data, ca niste faleze, boltile se inchisera deasupra crestetului sau, si erau talazuri, revarsindu-se intr-un infern de spuma hamaitoare, nestatornica, o basica intinsa de apa si sapun, pleznind neintirziat la suflarea unei guri fragile.

Bintuia cararile strajuite de copaci, turnurile citadelelor si, prin umbrarele de sticla, zarea, inaltind privireasapte luni neclintite pe cerul intuncat. La ferestre straluceau masti, zburau acoperaminte de frunzis, efemere, insecte se invirteau in ritmul scarilor in spirala, desfasurate in vaste corole cristaline, crescind si plesnind intr-o necuprinsa proliferare minerala.

Asta era cuvintul. Noaptea era minerala. Lumea era minerala, si lunile pe cer, si cele sapte porti, si consonanta metalica a vocalelor Vechii Limbi, si insusi sideful, un soi de carne pietrificata si fosilizata de-un numar nesfirsit de veacuri… iar el, fara speranta, era viu. Simtea singele zvicnindu-i in timple si caldura muschilor netezi sub piele. Isi trecu mina peste fata arsa de soare si vint si inca livida de pe urma multelor zile de privatiuni, cit durase trecerea pustiului, simtind intepatura perilor scurti ai barbii, invizibila inca, dar crescind aproape palpabil sub degetele lui, dupa mecanismul neintrerupt al vietii.

Ce se afla oare sub mastile lor ? O perfectiune rece si definitiva ? Forme de nisip si lut, gata sa se sfarime la dogoarea insistenta a unei priviri, sau muchiile ascutite de cristaluri, sau slefuirea blinda de metal, sau aranjamentul ireal al unei scrisnitoare populatii de angrenaje, dinti imbucati in dinti, scripeti fini ? sa fi fost oare fiinte din carne si oase sau niste masinarii cu angrenaje sensibile ?

Sau poate, sub masca aveau o alta masca, si tot asa, la nesfirsit, pacalind si pacalindu-se, necunoscindu-se, pierzindu-se in detaliul insolubil al unui labirint intim ? Sau poate masca nu va fi fost decit o podoaba atit de veche, incit fusese de multa vreme uitata ?

Se gindi in ce masura o fata poate fi urita sau de neinteles. Odata trecuti muntii ce se zaresc in zarexpresiile aici evidente nu mai au un inteles identic. Iar mastile puteau fi, de asemenea, un libaj al emotiilor. La urma urmelor, fiintele rationale sint asa in pofida, sau tocmai datorita faptului ca sint, la urma urmelor, irationale. Numai astfel se poate naste arta, risul, visul, iubirea, ura si curiozitatea.

In timp ce mergea pe strazile orasului, spre un tel central si inca nedeslusit, se intilnea cu grupuri tot mai mari de umbre lucitoare. Masti de aur, masti de-argint, de jad si-onix. Se incrucisa si cu masti azurii, singuratice. Mastile puteau, trebuiau sa fie semne, simboluri corespunzatoare vreunui statut social, vreunui sistem de casta, anumite contacte fiind interzise. Si totusi racoarea cerului il facu pe om sa simta intreaga fragilitate a teoriei sale.

Intinderea se ivi dintr-o data dinainte-i, fara sa fi avut constiinta ca iese din strimtoarea zidurilor. Lumini clipira. Dar isi dadu seama ca erau reflexele unei multimi, jocuri de nuante pe masti leganate ale vesmintelor, ca toti atitia germeni de foc. Esplanada nu era decit o intindere de nisip, cu un graunte atit de fin cum nu mai vazuse vreodata, cu toate ca nu de pulbere era vorba, ci de-un asternut curat si neted, ca un fund de mare intins, inert, curios modelat, o fisie ingusta, dar simbolica, de distante dintr-o data concentrate. I se paru ca oricarui om viu i-ar fi fost cu neputinta sa ajunga la celelat capat al esplanadei.

Nu incerca s-o faca. O atmosfera de reculegere domnea in multime, fara urme de ingreunare, o simpla tacere potolita pe care-o ritma, in valuri linistite, fosnetul stofelor frecate intre ele.

Un sal stacojiu se umfla, zvicni si exploda in mijlocul fisiei de nisipzi, ca un suierat aprobator, cuvinte retezate ale Vechii Limbi, dar si altceva. Scaparare. O invirtejire rapida, o ascensiune neclintita, in timp ce muzica se incropea, luciri dansau, se gindi o clipa ca nisipul cenusiu putea sluji drept ecran, deoarece lucirile se ivisera pe neasteptate, din nimic. Dar intelese curind ca erau insufletite de-o viata proprie, la fel ca sunetele ce pareau a evolua in spatiu, in insasi inima esplanadei, fara sa poata deslusi ceva ce-ar fi semanat cu un instrument.

Salul stacojiu era unul din indigeni, admise curind, deoarece vedea masca de argint, palida, intr-o strafulgerare goala si neteda, dar in sfirsit expresiva in miscare, caci desi nu cunostea cuvintele acestei limbi tacite, simti ceva in ele emotionindu-se atit de profund cum nici n-ar fi banuit vrodata ca poate exista, profunzimi ce nu fusesera se de nici o opera de arta de pe lumea sa, nici de pe vreo alta lume pe care-o vazuse, nici de vre-o fiinta vie. Se infiora, dar nu de teama, nici de frig, in ciuda vintului care batea, ci de singuratate, de senzatia nedeslusita a stranietatii, a barbariei sale azvirlite pe solul acela de brizele sortii.

Cineva ii atinse bratul, dar el nu dadu nici o atentie gestului.

Nisipul trebuie sa fi fost de o densitate aparte, caci, in ciuda finetii lui, indigenul, calcindu-l, nu ridica nici cea mai marunta dira de pulbere. Neindoielnic era vorba de un dans, dar termenul era slab si necizelat, deoarece, la urma urmei, dansul nu era, in lumea lui, decit o arta secundara. Cuvintele potrivite ar fi fost mai degraba un joc de spatiu, cu toate ca sintagma aceea ar fi putut parea heteroclitachiar si facind appel la silabele Vechii Limbi. Anume lucruri erau desemnate, ce n-ar fi putut fi nici rostite, nici zugravite, nici chiar scoase din metalul cu netezimea cea mai fina, lucruri tainice ce se iveau intr-o strafulgerare de nisip, pentru a se intoarce tot la el, dupa bunul plac al jocului de spatiu.

Omul inainta si pelerinele se dadura la o parte din fata lui. Ajunse la marginea esplanadei, cizmele ii atingeau nisipul, lasindu-si intiparita in el urma aspra si precisa, iar ochii lui tintuiau silueta tulbure, schimbatoare. Caci, in dezlantuirea pelerinei, nadajduia sa prinda miscarile unui trup. Dar zadarnica-i fu asteptarea. Pelerina nu era decit o flacara, un penel dansind pe pinza ancestrala a nisipului si trasind pe ea contururi efemere.

Contururi ce erau tot atitea cuvinte. Gindul acesta se preciza in mintea lui in timp ce-si inalta ochii spre lunile si spre noaptea incetosata de lumini. Exista in gesturile acelea succesive o limba, o fraza, un poem, o incantatie poate, si toti asteptau. Un semn din partea lunilor, sau ca una din porti sa se inchida, ori ca din nisip sa rasara o planta monstruoasa, unica vegetala in lumea aceea minerala, cristalina, bintuita de pulbere, reflexe si, da, oricit parea de surprinzator… de viata!

Si, dintr-o data, cuvintele dansate insemnara ceva pentru el, prin purul joc al analogiei : evocau miscarile unei ape, ale unei cascade, apoi ale unui fluviu. Erau oceanul, iar cind veni inghetul fura banchiza in cea de pe urma neclintire a lor, suprafata din nou curata, pe veci domolita, a unei mari lipsite de furtuni, precum un bloc de sticla.

Caci gesturile se inecasera in imobilitate, iar imobilitatea sugereaza moartea. Omul vazu, in sfirsit, masca, in clipa cind crusta de argint paru sa se ia de pe fata si sa cada precum frunza unui arbore, dar curind evaporata, redusa la un spectru de nervuri, ele insele consumindu-se inainte de a atinge nemiscarea nisipului, iar stralucirea mastii era acum palida, livida. Era o masca de sidef.

Omul resimti un fel de spaima. Sa fi purtat localnicii atitea masti suprapuse ? Sa nu fi fost, cu totii, decit masti si aparente ? Puteau, in sfirsit, sa se scuture ca frunzele si sa-si schimbe fata ?

Cineva ii atinse bratul pentru a doua oara.

― Dansezi, strainule ? intreba o voce blinda .

― Nu, raspunse el cu gitlejul uscat si se rasuci pe calciie.

Masca din fata lui era din aur neted, fara nici o podoaba, ca o piatra legendaraar fiunoscut mingiierea aerului si-a apei. Mantia paru sa zboare. Omul percepu un zgomot straniu, ca un hohot de plins pe care masca l-ar fi inabusit.

― O, nu dansa, straine. Nu inca. Nu acum. Gindeste-te! Masca ta…

― Dar nu port nici o masca, protesta el, fortindu-se sa-si struneasca vocea, deoarece simtea cum clocoteste minia in el.

Ce uneltire o mai fi si asta ? isi zise le. Au jurat cu totii sa ma scoata din minti ? Si de ce oare dansatorul asta nu se mai ridica de jos ? De ce necintirea si tacerea asta ? Melodia ciudata disparuse treptat, sau poate brusc, ciudat cum de nu-si reamintea, parca absorbita in nisipul esplanadei, de unde poate si rasarise. Indrazni sa-si aplece privirea si sa-si priveasca bratul, deoarece atingerea nu incetase nici o clipa, iar o bucata de mantie statea pe incheietura miinii lui.

Isi lua ochii de pe masca de aur si vazu ca o raza tisnind de la una dintre luni, din luna livida, luna de sidef, sau poate nu era decit o iluzie, iar raza rataci pe esplanada si tacerea deveni mai apasatoare, iar imobilitatea submarina, abisala si… sa fi fost cu putinta ? Da, pelerina intinsa si chiar masca se adunara, se subtiara si se facura una cu pulberea, iar el clipi din ochi, si nimic nu se mai afla acolo, decit lacul acela de nisip. Fusese vreodata ?…

Era infricosator. Mina sa dreapta se duse spre cingatoare. Dar nici o arma, o stia, nu i-ar fi putut reda increderea. La ce ritual asistase? Sa fi fost un sacrificiu ? Oare cineva pierise sub ochii lui ?

― Poti sa ma calauzesti ? ii zise mastii de aur, cu o voce ragusita ? sint strain. Nu va stiu obiceiurile. Am facut o calatorie lunga. Mi-e foame si mi-e sete. Sint singurdar poporul meu e puternic si, de la rasaritul la apusul cerului, semintiile mindre il intimpina calduros. Lumea mea e inca necioplita, dar e puternica si stie sa-si aminteasca.

Vorbele uzate ale ceremonialului Vechii Limbi i se parura a capata de-o data o noua stralucire. Ceea ce spunea, cu toate ca o mai spusese de mii de ori in alte imprejurari, i se parea de-o mare prospetime si noutate, ca si cum, spontan, cuvintele acelea i-ar fi iesit din inima, in loc sa se fi tocit de-atita amar de vreme in limbile oamenilor.

Raspunsul insa nu fu cel asteptat. Masca de aur se inclina, ceva ca o adiere de aer se facu simtit, si auzi :

― N-ai bagat de seama ce culoare are masca mea ?

Omul tresari. Cu toate astea, vocea era blinda si feminina.

― E oare nevoie sa fii calauzit, strainule ? Au lunile nu se afla aici, la fel ca si mastile ? Scoate-ti masca pe care-o porti, cit inca mai e vreme.

Rise :

― Nu stiu, spuse, ce importanta dati voi acestor masti, dar eu n-am nimic pe fata. M-am nascut cu masca pe care-o port si cu ea voi muri. Si la fel stau lucrurile pentru toti din poporul meu.

― Chiar asa, straine ? zise vocea, teribil de neincrezatoare si strabatuta parca de-o unda de tristete despre care omul se intreba daca n-o inventase chiar el.

― Sa plecam de-aici, zise, vrei ? Locul asta ma apasa, cu toate ca nu stiu de ce.

― Fie.

Mersera pe strazile linistite, singuri, iar lumina parea cind aurita, cind palidam lpe cer si-ar fi disputat privilegiul sa-i lumineze.

― Iarta-ma daca te sochez, incepu, dar nu stiu nimic despre lumea asta. Nu stiu sa citesc mastile voastre. Nu stiu daca disting castele, daca sint un atribut de petrecere sau daca va slujesc drept fete…

― E cu putinta, strainule ? spuse vocea. Se vede ca vii de departe. Iar semintia voastra trebuie sa fie tinara. Deoarece mastile, din cite stiu eu, sint mai vechi decit noi, si inca si mai vechi decit Vechea Limba pe care tu o vorbesti atit de ciudat.

― Am invatat-o dincolo de pustiu. Am vorbit-o peste tot, am chemat navele si visurile cu silabele ei, rostindu-i cuvintele cu intelesuri invaluite, am amestecat-o cu zeci de idiomuri, o vorbesc corcit, fara indoiala, dar apartin unei specii corcite, cu toate ca tinara, cel mai adesea dominatoare decit aservita, dar vesnic in cautare de putere. Dar sa lasam toate astea, caci lumina n-a adus pina aici vechea ei glorie vestejita.

Pelerina se agita.

― Nu inteleg, strainule. Cuvintele-ti sint pline de amaraciune. Uita tot. Esti prea tinar, in ciuda oboselii tale. Caci aici e lumea cu sapte luni, asta-i orasul cu sapte porti, iar noi sintem poporul cu sapte masti. Dar cum e oare cu putinta ca, inca din clipa nasterii, poporul tau sa poarte o masca de culoarea asta ?

― Trebuie s-o crezi, ii spuse omul. Iti displace? Sa fim oare niste paria prin locurile astea?

Se gindi o clipa la rasele de dincolo de nisipuri, ce galbena ca aurul, cea neagra ca onixul si la deosebirea impalpabila pe care-o putuse constata, la lucrul pe care ceilalti oameni il aveau in plus fata de el : luminita aceea de veselie, ori mai curind absenta tristetii. Isi mai aminti ca, imbatrinind, deveneau si ei cenusii, incet-incet, deveneau palizi, pina si cei mai negri, pina si cei mai galbeni incepeau sa semene cu oamenii albi.

Dar nu spuse nimic.

― Nu, nu, zise vocea, raspunzind intrebarii lui. Sa nu crezi una ca asta! Vad ca nu stii nimic. Dar de ce-ai ales sideful asta schimbator?

El rise scurt.

― A fost ales de altcineva pentru mine.

― Sa fie cu putinta ? spuse vocea, cazind pe ginduri. Cum sa crezi ca o speta intreaga a ales sa moara ? Asta sa explice patima cu care te lupti si marea deznadejde ce te azvirle de la o margine la alta a abisurilor ?

― Nu pricep.

― Nu intelegi? Ori mintea ta este foarte inceata, ori dansul te-a uluit intr-atit de mult ? Nu auzi ceea ce vintul sopteste aici ? Scoate-ti fata ! Scoate-ti fata!

Omul se infiora. Se gindi la ceea ce masca tocmai spusese. Se gindi la fata lui, care dintr-o data capata importanta pentru el. Era un adapost comod, indaratul caruia invatase sa se ascunda, era un vesmint insufletit ce putea spune bucuria, teama sau durerea, admiratia si de care nu putea, de care n-ar fi voit niciodata, nici macar in vis, sa se lepede. Se gindi dintr-o data la un popor fara fata, la un popor intreg ce si-ar fi dat jos mastile de carne si care-ar fi ascuns golul acela indaratul mastilor minerale, la niste fiinte pe care nimic, nici macar consistenta pielii nu le-ar desparti pe unele de altele. Sau poate ii scapa ceva…

Simti oroare. Isi trecu miinile peste fata si simti pielea calda, vie, de pe frunte, de pe obraji, de pe barbie, cum se lasa elastica, sub apasarea degetelor lui. Degetele groase lunecara de-a lungul aripilor nasului.

« Fata mea, se gindi, o masca. NU ! »

― Nu stiu, spuse in cele din urma. Presimt ca-i vorba de ceva, o taina, si poate tocmai dezlegarea ei am venit s-o caut. Dar nu ma invinui. Vad ca exista o legatura intre luminile de-aici, intre porti si masti, dar intelesul ei… nu-l prind… inca !

Masca scoase un ris zglobiu.

― N-as vrea sa te contrazic, si nu stiu ce sa cred. Am trecut prin poarta de aur si am purtat masca asta, iar adineauri am dansat, si iata ca luna de aur mi-a trimis un insotitor tare ciudat.

― Iarta-ma !

― N-ai pentru ce, dar, zau asa, tii chiar asa de mult la masca asta ?

Se lasa tacerea.

― Nu stiu. Nu inteleg, spuse omul cu o voce grava.

― La intimplare? Fara sa fi hotarit clipa?

Vocea era plina de mirare. Si de tristete totodata.

« Sa fie o femeie ? » se intreba omul. Era in el altceva decit curiozitate. Intilnise, pe diferite lumi, rase felurite si deseori stranii. Ici si colo se oprise si se dedase placerii, in masura in care fusese cu putinta. Numai ca, tinindu-le in brate, isi pusese intrebarea : exista oare o frumusete absoluta, de neclintit, pe care toti, veniti din toate zarile, s-o venereze, ori nu-i vorba decit de-o chestiune de forme intiparite in nervii nostrii, imprimate in glandele noastre ? Sau poate, mai mult, e ceva dincolo, sub toate acestea ? Si era o intrebare fara raspuns, in ciuda scrierilor filozofilor despre transcendenta si a masuratorilor psihologilor privind comportamentele, caci orice frumusete era inainte de toate un accident, o stranie combinatie intre afara si inauntru, prin nascare si prin descoperire, iar in accident totul e relativ, si totul e absolut in incidenta lui, si nu poti spune daca lucrurile au fost scrise inainte de-a se intimplara de zul in care ai fi tu insuti autorul marii carti a lumii.

« Sa fie o femeie ? » se intreba omul. Vocea il tulbura. La fel si pelerina, si masca aceea. Sa fi existat, sub faldurile pelerinei, un trup din carne si oase pe care sa-l poata atinge cu miinile lui, iar sub masca buze care sa-i poata zimbi, sa le poata saruta ? Si-apoi, buze si carne, aveau oare o atit de mare importanta, sau ce era dincolo de ele va fi fost de-o suta de ori mai ametitor ?

― Cele sapte luni vegheaza asupra noastra, continua vocea, si ne daruie ceea ce cerem, ca urmare a unei intelegeri de demult, care e inscrisa si in sunetele Vechii Limbi. E de ajuns sa porti o masca si sa dansezi dansul potrivit.

― Inteleg, spuse omul, cazind pe ginduri, simtind cum pelerina se sprijina mai mult pe bratul lui.

Sa fie o femeie sau, macar, o fiinta omeneasca ? Prin ce anume s-ar putea rezuma, exprima, defini lucrul acesta ? pe fiecare lume era o problema noua, ce-si avea propria ei solutie. Aici insa se dovedea ceva mai mult decit o problema. O intrebare !

Vocea rostea cuvintele raspicat, de parca ar fi voit sa tina o lectie unui copil mic de tot. Si tocmai asta era si el, intr-adevar !

― Taci, striga omul, speriat. I se paru ca intelege, dar oare putea scapa de masca lui, are o iesire care sa-i ingaduie sa dea spre altundeva, sa regaseasca in sfirsit umbra aceea, sa-i dea jos masca si sa citeasca fata aceea necunoscuta ?… Sau propria-i fata?

― Da-o jos, sopti vocea! Da-o jos, cit inca mai e timp!

“ Cum i-as putea spune?” se gindea el, fiindca vocea era strabatuta de-o sfisiere adinca si de-o suferinta sincera.

Lunile straluceau pe cer, iar turnuletele usoare ale palatelor tresareau in lumina jocurilor. Mergeau. Un havuz impodobea mijlocul unei piete pustii, ca o floare de apa unduitoarer, palpitind imprevizibil datorita unui ventricul subteran, explozie de stele curind stinse.

― Ce blestem straniu, mai zise vocea. Da-ti jos masca, da-ti jos masca!

Omul dadu din cap. I se paru ca vede luna cea palida, luna de sidef, cum creste nemasurat de mult. Si se apleaca spre el, cu niste buze fine si lacome, gata sa-l inhate si sa-l devoreze, iar el fugea, neputincios, prin orasul pustiu, iar revarsarea aceea palida se napustea asupra lui, si atunci inalta iar capul spre cer si vazu astrul nemiscat.

O pace nelinistitoare il napadi. Pelerina, alaturi de el, se agita nebuneste.

― Nu, spuse vocea, nu – si omul intelese, dupa o anumita calitate a acelei ingrijorari, cit de feminina era vocea aceea.

Inchise ochii, avind intiparita pe retina imaginea picaturilor de apa colorate precum cele sapte luni, fosnet de catifea si matase sfisiate, si simti alergind pe pielea lui postavul pelerinei. Si inca ceva.

Erau miini.

Si i se pusera pe fata.

― Trebuie, spuse vocea cu mare blindete, trebuie!

Miinile ii alergau pe fata, usoare, cautind ceva, si omul scoase dintr-o data un strigat, si ceva il parasi, ii luneca pe obraji, pe nas, pe frunte, pe ochi, retragindu-se cu un pocnet sec, ca al ueni frunze uscate pe care-o strivesti, si el simti racoarea noptii.

Stia ca apa cade intr-un havuz si ca in apa linistita de la margine te poti oglindi.

Acum era fericit.

Dar inca nu indraznea sa deschida ochii.