O! prinţ micuţ, descopeream aşa, puţin câte puţin, taina micii şi însinguratei tale vieţi. Timp îndelungat tu n-avuseseşi, ca să te desfeţi, decât farmecul apusurilor de soare. Un proaspăt amănunt, pe care l-am aflat în cea de-a patra zi, de dimineaţă, când mi-ai spus:
- Tare mult îmi plac apusurile soarelui. Haide să vedem un apus de soare…
- Dar trebuie să aşteptăm…
- Ce să aşteptăm?
- Să aşteptăm ca soarele să apună.
La început ai fost nedumerit, apoi ai râs de tine însuţi. Şi mi-ai spus:
- Mereu mă cred la mine-acasă!
Într-adevăr. Când în Statele Unite e amiază, soarele, cum prea bine se ştie, apune peste Franţa. Ar fi de-ajuns dac-ai putea să mergi pentru un singur minut în Franţa, ca să priveşti apusul soarelui. Din nefericire, Franţa-i prea departe. Însă tu, pe atât de mica ta planetă n-aveai decât să-ţi muţi scaunul cu câţiva paşi mai încolo. Şi, ori de câte ori doreai, priveai apusul soarelui…
- Într-o zi, am văzut cum asfinţeşte soarele de patruzeci şi trei de ori!
Şi ai adăugat, puţin după aceea:
- Ştii… când eşti trist, îţi place să priveşti apusul soarelui…
- Erai deci atât de trist în ziua celor patruzeci şi trei de asfinţituri?
Dar micul prinţ nu mi-a răspuns.
