Inteligenţa… resursă neregenerabilă!

Acum câteva zile, citind acest articol (şi vă recomand să-l citiţi, pentru a înţelege mai bine rândurile care urmează), mi-am readus aminte de câteva din lucrurile care ma fac uneori să mă întreb de ce, totuşi, nu plec pe alte meleaguri.

Despre ce este vorba? Este vorba despre modul în care aici, în România (o să vedeţi puţin mai încolo de ce am spus „în România”, şi nu „România”), se aplică politica de dezvoltare durabilă. Cei care vor fi citit mai întâi postul care a generat aceste rânduri îmi vor spune, probabil: „Ai înebunit? Ce legătură este între dezvoltarea durabilă şi copii care participă la olimpiade? Ce are baba cu bormaşina?!?”

Ei bine, are. Pentru că, citez, „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmareşte satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”, şi se referă la gestionarea pe termen lung a resurselor neregenerabile.

Şi una din aceste resurse, din punctul meu de vedere, este inteligenţa umană care, cum spunea cineva, uşor cinic, rămâne constantă în timp ce populaţia este în continuă creştere.

Iar aici, la noi, această resursă nu este gestionată deloc corespunzător! La nici un nivel!

Şcoala este acelaşi sistem rigid, încorsetat, trăind într-o eternă reformă care merge pe principiul „Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic!”. E drept, acum nu mai învăţăm după un singur manual, ci după 5-6… sau mai multe. E drept, acum nu mai scriem rezumate, ci compunem eseuri. Diferenţă de fond, însă… nici una. Istoria este, în continuare, doar o acumulare de date şi evenimente, nimic nu este privit ca un ansamblu… Îmi aduc aminte că, imediat după ’89, la liceul la care învăţam (clasa a 9-a… ehe…. ce vremuri 😉 ), a sosit o donaţie de manuale din Franţa. Ne-am putut alege fiecare câte 2-3. Şi acum mai am manualul de istorie şi geografie a Franţei, care era manual pentru doi ani de studiu. Era o carte veche, de prin anii ’70. Dar ce diferenţă. De acolo chiar înţelegeai evenimentele, cum evoluţia societăţii influenţează evenimentele istorice, sau invers. Cum geografia influenţează cursul istoriei. Era un manual de cultură şi civilizaţie. Pentru că degeaba memorăm anii şi locurile în care şi-a purtat Ştefan cel Mare bătăliile, dacă nu înţelegem de ce, atât în context intern, cât şi în peisajul social, cultural şi politic al lumii de atunci.

Memorăm… asta este ceea ce ne învaţă şcoala! Să memorăm! Să rezolvăm probleme pe baza unor formule! Să memorăm cât mai mult, să avem cât mai multe teme, să nu avem nici timpul, nici posibilitatea de a ne dezvolta creativitatea, de a crea conexiuni, legături. Să nu învăţăm să sesizăm interdependenţele între anatomie, fizica optică şi tablourile lui Monet. E suficient dacă ştim structura globului ocular, indicele de difracţie a aerului şi titlurile tablourilor.

Ar fi prea mare bătaia de cap, nu-i aşa? Mai bine s-i sufocăm cu teme, mai bine să nu le predăm suficient la ore, ca măcar la materiile de bac să aibă nevoie de meditaţii, mai bine să păstrăm un sistem anacronic de admitere. Nu, nu militez pentru admiterea pe bază de „dosar”. Doar mă uit la sistemele de admitere din ţări renumite pentru un înalt nivel universitar, şi care practică, admiterea în baza unui test naţional, care acoperă toată aria de cunoştinţe, şi mai ales de mod de gândire, ce se presupunea acumulat în timpul liceului.

Cât despre modul cum ne tratăm vârfurile (şi de aici a pornit ideea acestui post), aici e şi mai trist. Nu ştim să ni le capacităm, nu ştim să îi motivăm, inclusiv material. O să îmi spuneţi că nu are sens să premiem cine ştie ce finaliştii la faza naţională a olimpiadei de informatică de la clasele 5-8. Iar eu vă contrazic. Acei 20-30 de copii sunt acele vîrfuri ale generaţie lor, şi trebuie încurajaţi să continue, încă de atunci. Nu cu bani (care, uneori, mai bine ar lipsi de tot, decât să fie oferiţi ca sume ridicol de mici, şi într-un mod meschin). Cu câte un calculator, sau cu software specializat, sau cu un curs de programare… sau… sau… în funcţie de domeniul de excelenţă.

* * *

O să sar câteva etape şi o să mă refer acum la o altă situaţie aberantă. Există tineri care pleacă la diferite burse, în străinătate. Burse de masterat sau de doctorat. Şi, la unele din aceste burse, o condiţie de primire a bursei este ca ei să se întoarcă în ţară, şi să lucreze în serviciul public pentru un număr de ani, în anumite poziţii, de regulă de management. Poziţii din care, cu cunoştinţele dobândite „dincolo”, ar putea să impulsioneze această eternă tranziţie care tocmai şi-a serbat majoratul. Totodată, şi Statul român se obligă ca, la întoarcerea lui să-i încadreze pe respectivele funcţii. Logic… nimeni nu te şcoleşte cu mii, sau chiar zeci de mii de euro pe an, pentru ca la întoarcere să fi considerat numai bun de… funcţionar la ghişeu.

Ok…. ce se întâmplă însă în realitate? Tânărul nostru, după 2-3 ani de studiu, îmbinat cu practică, se întoarce. Dar ajuns acasa constată un lucru cel puţin straniu… posturile pe care statul român a semnat că le va crea atunci când a fost de acord cu bursa… ori nu exista, ori sunt prea puţine, şi ocupate de persoane…. cu alte calificări. Aşa că, ce se întâmplă? Eroul nostru se întoarce de obicei în ţara unde şi-a făcut studiile, şi se angajează la una din firmele sau instituţiile unde şi-a făcut stagiile de practică. Acolo el este considerat suficient de bun… la noi…. mai puţin.

*Notă: bursele respective nu sunt oferite de statul român, ci de instituţii sau fundaţii de „acolo”. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem noi este să le oferim locul de muncă corespunzător.

***

Un alt capitol, sau, mai precis, o serie de întrebări.

Aţi numărat vreodată câte filiale noi de bănci se deschid în fiecare an? Aţi văzut că cel mai rar la un an şi jumătate sediile respective se renovează? Aţi văzut ce paletă variată de credite ne oferă? Aproape orice tip de credit există… mai puţin unul… dar… ciudat….un credit pe care, la ei acasă (fie în Germania, Austria, Franţa sau mai ştiu eu unde), sau chiar şi în multe alte părţi îl oferă. Creditul pentru studii. Cu dobânzi mici. Foarte mici. Cu termene de graţie… Interesant, nu-i aşa? E drept, de multe ori în aceste tipuri de credit este implicat şi statul, dar nu obligatoriu. Oricum, la noi nu este… e mai rentabil să construieşti un complex de vile pentru tineri de până la 60 de ani, pe post de locuinţe semi-sociale. Cine le ocupă…? 😉

Alt exemplu: câte laboratoare de cercetare ale marilor firme farmaceutice, sau de chimie… sau…. orice… aţi văzut pe la noi? Sau câte firme care adoptă politica de a subvenţiona studiile unui tânăr, pornind încă din anul întâi de facultate există? Cu condiţia, desigur, ca după absolvire să lucreze la ei acelaşi număr de ani. (asta ar putea să facă şi statul, că tot se plânge de deficit de personal specializat)

***

Ar mai fi, din păcate, prea multe exemple de dat, prea multe întrebări de pus… Concluzia , din punctul meu de vedere cel puţin, este că ne batem joc de dezvoltarea durabilă a materiei prime primordială: materia cenuşie. Mai grav, aidoma unor ţări subdezvoltate, în loc să exportăm produsul finit, exportăm minereul brut. Profesorii culeg căpşuni în Spania!