Inteligenţa… resursă neregenerabilă!

Acum câteva zile, citind acest articol (şi vă recomand să-l citiţi, pentru a înţelege mai bine rândurile care urmează), mi-am readus aminte de câteva din lucrurile care ma fac uneori să mă întreb de ce, totuşi, nu plec pe alte meleaguri.

Despre ce este vorba? Este vorba despre modul în care aici, în România (o să vedeţi puţin mai încolo de ce am spus „în România”, şi nu „România”), se aplică politica de dezvoltare durabilă. Cei care vor fi citit mai întâi postul care a generat aceste rânduri îmi vor spune, probabil: „Ai înebunit? Ce legătură este între dezvoltarea durabilă şi copii care participă la olimpiade? Ce are baba cu bormaşina?!?”

Ei bine, are. Pentru că, citez, „dezvoltarea durabilă este dezvoltarea care urmareşte satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface propriile nevoi”, şi se referă la gestionarea pe termen lung a resurselor neregenerabile.

Şi una din aceste resurse, din punctul meu de vedere, este inteligenţa umană care, cum spunea cineva, uşor cinic, rămâne constantă în timp ce populaţia este în continuă creştere.

Iar aici, la noi, această resursă nu este gestionată deloc corespunzător! La nici un nivel!

Şcoala este acelaşi sistem rigid, încorsetat, trăind într-o eternă reformă care merge pe principiul „Să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimic!”. E drept, acum nu mai învăţăm după un singur manual, ci după 5-6… sau mai multe. E drept, acum nu mai scriem rezumate, ci compunem eseuri. Diferenţă de fond, însă… nici una. Istoria este, în continuare, doar o acumulare de date şi evenimente, nimic nu este privit ca un ansamblu… Îmi aduc aminte că, imediat după ’89, la liceul la care învăţam (clasa a 9-a… ehe…. ce vremuri 😉 ), a sosit o donaţie de manuale din Franţa. Ne-am putut alege fiecare câte 2-3. Şi acum mai am manualul de istorie şi geografie a Franţei, care era manual pentru doi ani de studiu. Era o carte veche, de prin anii ’70. Dar ce diferenţă. De acolo chiar înţelegeai evenimentele, cum evoluţia societăţii influenţează evenimentele istorice, sau invers. Cum geografia influenţează cursul istoriei. Era un manual de cultură şi civilizaţie. Pentru că degeaba memorăm anii şi locurile în care şi-a purtat Ştefan cel Mare bătăliile, dacă nu înţelegem de ce, atât în context intern, cât şi în peisajul social, cultural şi politic al lumii de atunci.

Memorăm… asta este ceea ce ne învaţă şcoala! Să memorăm! Să rezolvăm probleme pe baza unor formule! Să memorăm cât mai mult, să avem cât mai multe teme, să nu avem nici timpul, nici posibilitatea de a ne dezvolta creativitatea, de a crea conexiuni, legături. Să nu învăţăm să sesizăm interdependenţele între anatomie, fizica optică şi tablourile lui Monet. E suficient dacă ştim structura globului ocular, indicele de difracţie a aerului şi titlurile tablourilor.

Ar fi prea mare bătaia de cap, nu-i aşa? Mai bine s-i sufocăm cu teme, mai bine să nu le predăm suficient la ore, ca măcar la materiile de bac să aibă nevoie de meditaţii, mai bine să păstrăm un sistem anacronic de admitere. Nu, nu militez pentru admiterea pe bază de „dosar”. Doar mă uit la sistemele de admitere din ţări renumite pentru un înalt nivel universitar, şi care practică, admiterea în baza unui test naţional, care acoperă toată aria de cunoştinţe, şi mai ales de mod de gândire, ce se presupunea acumulat în timpul liceului.

Cât despre modul cum ne tratăm vârfurile (şi de aici a pornit ideea acestui post), aici e şi mai trist. Nu ştim să ni le capacităm, nu ştim să îi motivăm, inclusiv material. O să îmi spuneţi că nu are sens să premiem cine ştie ce finaliştii la faza naţională a olimpiadei de informatică de la clasele 5-8. Iar eu vă contrazic. Acei 20-30 de copii sunt acele vîrfuri ale generaţie lor, şi trebuie încurajaţi să continue, încă de atunci. Nu cu bani (care, uneori, mai bine ar lipsi de tot, decât să fie oferiţi ca sume ridicol de mici, şi într-un mod meschin). Cu câte un calculator, sau cu software specializat, sau cu un curs de programare… sau… sau… în funcţie de domeniul de excelenţă.

* * *

O să sar câteva etape şi o să mă refer acum la o altă situaţie aberantă. Există tineri care pleacă la diferite burse, în străinătate. Burse de masterat sau de doctorat. Şi, la unele din aceste burse, o condiţie de primire a bursei este ca ei să se întoarcă în ţară, şi să lucreze în serviciul public pentru un număr de ani, în anumite poziţii, de regulă de management. Poziţii din care, cu cunoştinţele dobândite „dincolo”, ar putea să impulsioneze această eternă tranziţie care tocmai şi-a serbat majoratul. Totodată, şi Statul român se obligă ca, la întoarcerea lui să-i încadreze pe respectivele funcţii. Logic… nimeni nu te şcoleşte cu mii, sau chiar zeci de mii de euro pe an, pentru ca la întoarcere să fi considerat numai bun de… funcţionar la ghişeu.

Ok…. ce se întâmplă însă în realitate? Tânărul nostru, după 2-3 ani de studiu, îmbinat cu practică, se întoarce. Dar ajuns acasa constată un lucru cel puţin straniu… posturile pe care statul român a semnat că le va crea atunci când a fost de acord cu bursa… ori nu exista, ori sunt prea puţine, şi ocupate de persoane…. cu alte calificări. Aşa că, ce se întâmplă? Eroul nostru se întoarce de obicei în ţara unde şi-a făcut studiile, şi se angajează la una din firmele sau instituţiile unde şi-a făcut stagiile de practică. Acolo el este considerat suficient de bun… la noi…. mai puţin.

*Notă: bursele respective nu sunt oferite de statul român, ci de instituţii sau fundaţii de „acolo”. Singurul lucru pe care trebuie să-l facem noi este să le oferim locul de muncă corespunzător.

***

Un alt capitol, sau, mai precis, o serie de întrebări.

Aţi numărat vreodată câte filiale noi de bănci se deschid în fiecare an? Aţi văzut că cel mai rar la un an şi jumătate sediile respective se renovează? Aţi văzut ce paletă variată de credite ne oferă? Aproape orice tip de credit există… mai puţin unul… dar… ciudat….un credit pe care, la ei acasă (fie în Germania, Austria, Franţa sau mai ştiu eu unde), sau chiar şi în multe alte părţi îl oferă. Creditul pentru studii. Cu dobânzi mici. Foarte mici. Cu termene de graţie… Interesant, nu-i aşa? E drept, de multe ori în aceste tipuri de credit este implicat şi statul, dar nu obligatoriu. Oricum, la noi nu este… e mai rentabil să construieşti un complex de vile pentru tineri de până la 60 de ani, pe post de locuinţe semi-sociale. Cine le ocupă…? 😉

Alt exemplu: câte laboratoare de cercetare ale marilor firme farmaceutice, sau de chimie… sau…. orice… aţi văzut pe la noi? Sau câte firme care adoptă politica de a subvenţiona studiile unui tânăr, pornind încă din anul întâi de facultate există? Cu condiţia, desigur, ca după absolvire să lucreze la ei acelaşi număr de ani. (asta ar putea să facă şi statul, că tot se plânge de deficit de personal specializat)

***

Ar mai fi, din păcate, prea multe exemple de dat, prea multe întrebări de pus… Concluzia , din punctul meu de vedere cel puţin, este că ne batem joc de dezvoltarea durabilă a materiei prime primordială: materia cenuşie. Mai grav, aidoma unor ţări subdezvoltate, în loc să exportăm produsul finit, exportăm minereul brut. Profesorii culeg căpşuni în Spania!

Anunțuri

Scrisoare (intre)deschisă

Probabil că această pagină nu ar fi fost scrisă dacă nu ar fi apărut seria de comentarii născute pe marginea câtorva rânduri scrise demult, acum jumătate de an. Niste rânduri care nu se doreau a fi o poezie, ci doar o mică poveste, scrisă în felul meu. Este un pic ciudat cum de s-a întâmplat abia acum, dar, cum se spune, misterioase sunt căile Domnului.

Să trecem peste asta! Unde voiam de fapt să ajung…

La faptul că îi judecăm prea uşor pe ceilalţi. Îi judecăm fără să îi cunoaştem. Îi judecăm potrivit propriilor noastre idei şi percepţii despre viaţă, artă, valoare. Faptul în sine nu este o crimă. Dimpotrivă! Cu toţii suntem personalităţi distincte şi (sper eu) bine conturate. Însă cred că de prea multe ori îi judecăm fără a încerca să-i şi înţelegem. Şi începem să construim scenarii, ipoteze, scoţând totul din context. Decidem că „dacă eu aş fi fost pus în această situaţie, aş fi reacţionat aşa”, sau „eu aş fi scris aceste rânduri dacă aş fi fost în starea de spirit / circumstanţele următoare”, deci şi celălalt trebuie să fi reacţionat la fel.

Mă tem că aţi intrat pe panta foarte alunecoasă a sofismelor, stimabililor. Şi e puţin trist.

E trist, pentru că înseamnă ca aţi uitat să îi ascultaţi pe ceilalţi. Nu doar să îi auziţi, ci, într-adevăr, să îi ascultaţi. E grav, şi e o stare din care se iese foarte greu. Am trecut şi eu prin asta. Nu ştiu, poate mă înşel asupra voastră, sau asupra vieţii. Este, la urma urmelor, extrem de posibil. Cum spuneau vechii greci „Adevărul este numai al zeului”. Dar măcar sunt conştient de asta.

Mai este un lucru pe care nu îl înţeleg! De ce oare atât de mulţi se ascund în spatele unor măşti. De cine sau de ce vă temeţi până într-atât încât să evitaţi să vă folosiţi propriile nume? Dacă nu vă cunosc, chiar dacă mă criticaţi, ce contează? Iar dacă vă cunosc, cu atât mai mult, aş putea să percep comentariile mai bine, în contextul vieţii reale!

Nu aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Nu sunt împotriva polemicilor sau discuţiilor în contradictoriu. Dimpotrivă, mă bucur dacă un text scris de mine dă naştere unor dezbateri. Înseamnă că ceva din acele rânduri au determinat o reacţie. V-au mişcat. V-au plăcut, emotionat, sau, dimpotrivă, v-au displacut, v-au deranjat…. indiferent ce…. dar nu v-au lasat indiferenti. Si asta este cel mai important!

Oricum, fie parere buna sau rea, cât timp nu conţine atacuri la persoană (a mea sau a celorlalţi care comentează), orice reacţie e binevenită, mai ales dacă e şi argumentată.

Deci, tuturotr, bine aţi venit pe blogul meu şi

À bon entendeur, salut!

Bonţe tăcutul

Şi iată că a venit timpul să aflaţi şi finalul poveştii – aici

Incă mă întreb de ce sunt atât de puţini cei care au încercat să dea răspunsul?! Dar… în fine… nu mai contează!

Doar dragoste!

 

Atunci….

Atunci când viaţa ne-a adus pe aceleaşi cărări, nu erai decât una dintre mulţi alţii!

Atunci când te-am cunoscut, nu te văzusem încă!inima-2.jpg

Atunci când te-am văzut, încă nu te cunoşteam!

Atunci când ţi-am zâmbit, erai doar un chip!

Atunci când mi-ai zâmbit, m-am intrebat cine eşti!

Atunci când ţi-am vorbit prima dată, erai prea speriată să mă auzi!

Atunci când mi-ai vorbit prima dată, am uitat ce mi-ai spus după două minute!

Atunci când ne-am atins prima dată, a fost în timpul unui joc de copii!

Atunci când am râs prima dată-mpreună, râdeau înca 30 de oameni alături de noi!

Atunci când ţi-am spus prima dată te iubesc, era poate numai o părere!

Atunci când m-ai luat prima dată de mână, eu am crezut că e doar o iluzie!

Atunci când ne-am îndrăgostit unul de altul, părea doar un vis nebunesc!

Atunci când glasurile noastre au început să se caute, s-a născut o lume întreagă!

Atunci când ne-am îmbrăţişat prima dată, tremuram speriaţi ca nişte copii!

 

 

Acum…

Acum când ne simţim aproape, tot ce ne-nconjoară dispare!

Acum ştim cum arată chipul iubirii!

Acum ştim cum este să fii fericit!

Acum ştim cum o clipa-mpreună durează cât secole când suntem departe!

Acum viaţa are un nume!

Poveste cu final neaşteptat

Deşi aparent şi-ar avea locul mai degrabă în secţiunea de „literatura”, momentan o voi afişa aici… pentru ca aştept „finalurile” voastre!

Ei da… ce credeţi VOI că a cerut Bonţe?!

Şi am marea rugaminte la cei care ştiu povestea să se abţină… cel puţin momentan 🙂

Bonţe Tăcutul

Aici, pe pământ, moartea lui Bonţe Tăcutul n-a făcut nici o impresie. Încercaţi să aflaţi cine a fost Bonţe Tăcutul – cum a trăit, din ce pricină a murit, dacă a avut atac de inimă, dacă i s-au sfârşit puterile sau şira spinării i s-a frânt sub vreo povară? Cine ar putea spune? Poate că pur şi simplu a murit de foame.

Mai mult s-ar fi interesat lumea dacă crăpa un cal de tramvai. Gazetele ar fi scris, sute de oameni ar fi alergat din toate uliţele să vadă stârvul ori măcar să privească locul unde s-a întâmplat nenorocirea.

Dar nici calul n-ar avea parte de atâta cinste de-ar exista atâţia cai pe lume câţi oameni! O mie de milioane!…

Bonţe a trăit tăcut şi-a murit tăcut. Ca o umbră a trecut prin lumea noastră…

La circumcizia lui Bonţe nu s-a băut vin, nu s-au ciocnit cupe. La bar-miţva nu a rostit o cuvântare răsunătoare; a trăit între milioane de semeni, ca un neînsemnat fir de nisip pe ţărmul mării. Şi nimeni n-a băgat de seamă când vântul 1-a luat şi 1-a dus pe celălalt tărâm.În timpul vieţii nu s-a păstrat nici o urmă din glodul în care s-a chinuit, iar după moarte vântul i-a dărâmat scândura de pe mormânt. Soţia groparului a găsit-o departe de groapă şi a pus-o pe foc, să-şi fiarbă o oală de cartofi. Trei zile după moartea lui Bonţe, nici chiar groparul nu mai cunoştea unde-i este mormântul.

Să fi avut o piatră la căpătâi, peste o sută de ani vreun cercetător ar fi găsit-o poate şi numele lui Bonţe Tăcutul ar mai fi fost rostit o dată.

O umbră! Chipul lui n-a rămas în amintirea nimănui şi nici în inimă. Nimic n-a rămas de pe urma lui. Singuratic a trăit, singuratic a murit.

Dacă n-ar fi vălmăşeala asta zgomotoasa a oamenilor, poate că cineva tot ar fi auzit când i-a troznit şira spinării sub povară; să fi avut lumea mai mult răgaz, ar fi observat, poate, că Bonţe – şi el un om! – a avut toată viaţa doi ochi stinşi, obraji înspăimântător de traşi, încât chiar şi atunci când nu ducea vreo greutate în spinare umbla cu capul plecat, de parcă şi-ar fi căutat de viu mormântul. Să fi fost oamenii mai puţini la număr ca, de pildă, caii, s-ar fi întrebat, poate, cineva: „Unde a dispărut Bonţe?”.image-61.jpg

Când l-au dus la spital, ungherul său din subsol n-a rămas gol; zece ca el s-au năpustit să-l ocupe. Când l-au dus de pe patul de spital la morgă, alţi douăzeci de bolnavi săraci aşteptau patul acela. Când l-au scos din camera mortuară, s-au adus alte douăzeci de cadavre, căci tocmai atunci se prăbuşise o casă… Cine ştie câtă vreme va rămâne şi în mormânt, cine ştie câţi aşteaptă de pe acum cei doi coţi de pământ în care odihneşte!

Tăcut s-a născut, tăcut a trăit, tăcut a murit şi încă şi mai tăcut a fost îngropat.

***

Nu tot aşa se petrecură însă lucrurile pe lumea cealaltă. Acolo, moartea lui Bonţe stâmi vâlvă mare. Trâmbiţa lui Mesia răsună în cele şapte ceruri… Bonţe Tăcutul a răposat! Cei mai de seamă îngeri, cu aripile cele mai mari, zburară vestindu-se unul pe altul: „Bonţe s-a mântuit întru viaţa veşnică”. Raiul fu cuprins de zarvă, bucurie, agitaţie: „Soseşte Bonţe Tăcutul, însuşi Bonţe Tăcutul!”.

Îngeraşi tineri, cu ochii scăpărând ca briliantele, cu aripioare aurii, diafane şi cu pantofiori de argint, îi ieşiră lui Bonţe în întâmpinare cu bucurie. Fâlfâirea aripilor, bocănitul pantofiorilor şi râsul vesel al proaspeţilor îngeraşi răsunară în toate cerurile, ajungând până la scaunul ceresc, astfel că însuşi Dumnezeu află de sosirea lui Bonţe Tăcutul.

Patriarhul Avraham se postă la poarta raiului, cu mâna dreaptă întinsă în chip de salut. Un surâs blând strălucea pe bătrâna sa faţă.

Ce huruit se aude, oare, în cer?

Doi îngeri pregăteau, în rai, un jeţ de aur curat pentru Bonţe!

Ce străluceşte atât de putemic?

Se aducea o coroană de aur încrustată cu cele mai preţioase pietre. Tot pentm Bonţe.

– Încă înainte de sentinţa tribunalului ceresc? – se mirau cei drepţi, nu fără oarecare invidie.

– O – răspundeau îngerii -, în cazul acesta judecata va fi o simplă formalitate. însuşi procurorul divin nu va avea nimic împotriva lui Bonţe Tăcutul. „Cazul” va ţine cel mult cinci minute.

Te joci cu Bonţe Tăcutul?!

După ce îngerii îl întâmpinară la intrare, intonând un imn pentru Bonţe, după ce patriarhul Avraham îi strânse mâna ca unui vechi prieten, după ce află că jeţul său e pregătit în rai, că o coroană îi va împodobi fruntea, că în cazul său judecata divină e o simplă formalitate, Bonţe Tăcutul continuă să rămână tăcut. Ca şi pe lumea noastră, de spaimă i se opri inima în loc. Era încredinţat că e un vis ori o greşeală.

Era deprins cu amândouă. Nu o dată visase că adună bani din drum, că adevărate comori zac în faţa lui. De fiecare dată se trezise însă mai sărac ca înainte… Nu o dată câte unul îi zâmbise din greşeală, îi aruncase o vorbă bună, ca apoi să-i întoarcă spatele şi să scuipe…

„Asta mi-e soarta”, îşi spuse şi acum.

îi era teamă să deschidă ochii, pentru ca visul să nu se spulbere şi să se trezească în iad, între şerpi şi balauri. îi era teamă să scoată un cuvânt, să facă vreo mişcare, să nu fie recunoscut şi aruncat pe vecie cine ştie unde…

Tremura din tot trupul. Nu auzea laudele îngerilor, nu-i vedea dănţuind în jurul lui, nu răspunse la inimoasa strângere de mână a patriarhului Avraham. Iar când fu dus în faţa tribunalului divin, nu rosti nici bună-dimineaţa…

Era înmărmurit de spaimă.

Ea crescu şi mai mult când, fără voie, zări podeaua de alabastru şi briliante. „Pe o asemenea podea stau picioarele mele!, se gândi cu groază. Cine ştie despre ce bogătaş, despre ce învăţat, despre ce ţadic e vorba… Când va veni, va fi vai şi amar de mine!”.

De spaimă, nici nu-1 mai auzi pe preşedinte pronunţând tare şi clar: „Cazul Bonţe Tăcutul”. Tot aşa nu luă aminte când acesta, înmânând dosarul apărătorului, îi rosti: „Dă-i citire, dar repede!”.

Sala se învârtea cu Bonţe, îi ţiuiau urechile. Cu toate acestea, desluşea tot mai clar glasul melodios al îngerului apărător.

– Numele – auzi el – chiar că i s-a potrivit ca o mănuşă!… „Ce spune?”, se întrebă Bonţe şi auzi apoi o voce nerăbdătoare tăind vorba apărătorului.

– Fără comparaţii!

– Nu s-a plâns niciodată – îl auzi mai departe pe apărător. Nu a cârtit nici împotriva lui Dumnezeu, nici a oamenilor; în ochii săi nu s-a aprins niciodată vreo scânteie de ură şi nicicând n-a cerut nimic Cerului.

Bonţe nu pricepea nici un cuvânt. Din nou se auzi glasul cel aspru:

– Fără retorică!

– lov n-ar fi rezistat. Bonţe a fost şi mai nenorocit.

– Fapte, vrem numai fapte! – exclamă şi mai nerăbdător preşedintele.

– La opt zile a fost circumcis.

– Fără naturalisme.

– Un mohel, un cârpaci de mohel, nu s-a priceput să oprească sângele.

– Mai departe!

– A tăcut – spuse mai departe apărătorul – chiar şi-atunci când, după moartea mamei, s-a ales, la treisprezece ani, cu o mamă vitregă, un şarpe, o viperă.

„Poate că e vorba totuşi de mine”, gândi Bonţe.

– Fără insinuări la alte persoane! – se mânie preşedintele.

– îi drămuia îmbucătura… îi dădea pâine veche de trei zile, zgârciuri în loc de carne, în timp ce ea bea cafea cu lapte cu caimac.

– La obiect! – strigă preşedintele.

– în schimb, la bătaie nu era deloc zgârcită. Prin toate spărturile hainelor lui zdrenţuite se zăreau vânătăi. Iarna, pe cele mai cumplite geruri, îi spărgea, desculţ, lemnele în curte, deşi braţele-i erau prea slabe, buştenii prea groşi, toporul prea tocit. Nu o dată a crezut că-i vor sări braţele din încheieturi, nu o dată i-au degerat picioarele; dar a tăcut, nu s-a plâns nici măcar tatălui său…

– Beţivanul de taică-su – se amestecă în vorbă, râzând, îngerul acuzator, şi Bonţe simţi un fior rece prin toate mădularele.

– Veşnic părăsit -continuă apărătorul. Nici un prieten, nici o carte, nici heder, nici măcar o haină întreagă, nici vreo clipă liberă…

– Fapte! – exclamă din nou preşedintele.

– A tăcut şi mai târziu, când tatăl său, beat fiind, pe o noapte viforoasă, 1-a zvârlit din casă. S-a ridicat tăcut din zăpadă şi a plecat unde 1-au dus picioarele… Tot drumul a tăcut. Oricât 1-a chinuit foamea, a cerşit numai din priviri. într-o noapte ceţoasă şi umedă de primăvară, a ajuns într-un oraş mare. Era pierdut ca o picătură în ocean şi totuşi, deşi a fost aruncat în aceeaşi noapte în arestul poliţiei, a tăcut, n-a întrebat de ce şi cum! Când a ieşit, a primit cele mai grele munci. Dar a tăcut.

Greu i-a fost să găsească de lucru, mai greu decât însăşi munca, dar a tăcut.

Scâldat de sudori reci, strivit sub poveri, chinuit de gheara cumplită a foamei, a tăcut.

împroşcat cu noroi, scuipat de guri străine, gonit de pe trotuare în mijlocul străzii, cu cele mai grele poveri în spate, între trăsuri, şarete şi tramvaie, văzând în fiecare clipă moartea cu ochii, a tăcut.

N-a socotit niciodată la câţi groşi îi revine pudul cărat, de câte ori a căzut în drum pentru un bănuţ de trei parale, de câte ori şi-a scuipat sufletul cerându-şi plata. N-a cântărit nici soarta lui, nici pe a celorlalţi, ci a tăcut.

Nici măcar banul ce i se cuvenea nu şi 1-a cerut cu glas ridicat. Se aşeza ca un cerşetor la poartă, cerând doar cu privirea. „Vino mai târziu!”, i se spunea şi dispărea ca o umbră, pentru ca apoi să-şi ceară încă şi mai tăcut dreptul.

N-a scos o vorbă nici atunci când i se scădea din preţ sau i se strecura o monedă falsă. A tăcut mereu.

„Te pomeneşti că e totuşi vorba de mine”, începu a se linişti Bonţe.

– Odată – vorbi mai departe apărătorul după o sorbitură de apă -, a intervenit în viaţa lui o schimbare. A trecut o trăsură cu roţi de cauciuc, ai cărei cai o luaseră razna. Vizitiul zăcea de mult pe caldarâm, cu capul spart. Din botul cailor speriaţi curgeau bale, de sub potcoave ţâşneau scântei, ochii cailor luceau ca torţele în beznă. În trăsură, mai mult mort decât viu, se afla un om. Şi Bonţe a oprit caii. Cel salvat, un evreu milostiv, nu i-a uitat lui Bonţe fapta cea bună. I-a pus în mână biciul celui ucis. Bonţe a devenit vizitiu. Mai mult, 1-a însurat. Mai mult, 1-a procopsit şi cu un copil. Bonţe a prirnit totul în tăcere.

„De mine e vorba, de mine”, îşi întări Bonţe convingerea, dar nu avea încă îndrăzneala să arunce o privire spre tribunalul ceresc.

Ascultă mai departe atent la cele spuse de apărător.

– A tăcut şi atunci când binefăcătorul său a dat faliment şi nu i-a plătit simbria. A tăcut şi atunci când nevasta i-a fugit de acasă şi 1-a lăsat cu un copil de ţâţă… A tăcut şi atunci când, cincisprezece ani mai târziu, copilul – mare acum – a fost destul de putemic ca să-1 dea afară din propria sa casă…

„De mine e vorba, de mine!”, se bucură Bonţe.

– A tăcut – reluă mai domol şi mai trist îngerul apărător – atunci când acelaşi filantrop s-a învoit cu toţi datomicii şi numai lui nu i-a dat nimic din ce i se cuvenea din simbrie. A tăcut şi atunci când acesta, trecând din nou într-o trăsură cu roţi de cauciuc, trasă de doi cai aprigi ca leii, 1-a călcat. Nici la poliţie n-a spus cine 1-a tăvălit…

A tăcut la spital, unde, orişicât, e voie să te vaiţi. A tăcut când doctorul n-a vrut să se apropie de patul lui până nu i-a dat cincisprezece copeici şi supraveghetorul n-a vrut să-i schimbe rufaria fără cinci copeici.

A tăcut tot timpul cât a ţinut agonia, a murit în tăcere. N-a rostit nici un cuvânt împotriva lui Dumnezeu, nici un cuvânt împotriva oamenilor. Dixi!

Bonţe începu din nou să tremure din tot trupul. Ştia şi el că după apărător urmează acuzatorul. Cine ştie ce va spune acesta! Bonţe însă nu-şi mai arnintea nimic din viaţă. încă pe pământ uita ce făcuse cu o clipă înainte… Apărătorul îi amintise acum atâtea… Cine ştie ce-i va aminti şi acuzatorul?

– Domnilor – se auzi o voce aspră, tăioasă, biciuitoare. Apoi brusc se întrerupse. Domnilor – începu din nou, ceva mai blând, şi iar se întreupse. în sfârşit, se auzi, din aceeaşi gură, un glas aproape duios. Domnilor! Dacă el a tăcut, voi tăcea şi eu!

Se făcu linişte. Răsună apoi o voce blândă şi tremurătoarc, ca o harfa.

– Bonţe, copilul meu, Bonţe, dragul meu fiu Bonţe! Plângea inima lui Bonţe. Acum ar fi deschis ochii, dar îi erau împăienjeniţi de lacrimi… Nu plânsese niciodată atât de potolit… „Copilul meu”, „Bonţe al meu”. De la moartea mamei nu mai auzise astfel de glas, asemenea cuvinte.

– Copilul meu – continuă preşedintele tribunalului ceresc -, ai suferit atâta şi ai tăcut. Nu ai un singur mădular întreg, un singur oscior nevătămat. Trupul ţi-e tot o rană. Nu este ungher cât de ascuns al sufletului tău care să nu sângereze. Ai tăcut mereu… Acolo, jos, pe pământ, nu s-a găsit înţelegere pentru o faptură ca tine. Tu însuţi n-ai ştiut, poate, că poţi striga şi că, la strigătul tău, pot să se cutremure şi să se prăbuşească zidurile lerihonului. Tu însuţi n-ai ştiut ce putere sălăşluieşte în tine. Pe pământ, tăcerea ta n-a fost răsplâtită, dar acolo e lumea minciunii. Aici, în lumea adevărului, îţi vei căpăta răsplata. Pe tine tribunalul ceresc nu te va judeca şi nu va da nici o sentinţă. Tribunalul nu-ţi va lua nimic, ci îţi va oferi totul. Ia ce vrei! Totul e al tău!

Pentru prima dată, Bonţe deschise ochii. Fu orbit de lumina care venea din toate părţile. Totul era luminos, totul strălucea, de pretutindeni ţâşneau raze: din pereţi, din lucruri, de la îngeri, de la judecători. Pretutindeni numai îngeri.

îşi plecă ochii obosiţi.

– Adevărat? – întrebă şovăitor, stingherit.

– Desigur – răspunse cu glas putemic preşedintele tribunalului. Doar ţi-am spus că totul e al tău. Tot ce e în cer îţi aparţine. Alege ce-ţi place. Iei dintr-al tău.

– Adevărat? – întrebă Bonţe încă o dată, dar de astă dată cu un glas mai sigur.

– Da, e adevărat, e adevărat, e adevărat! – îl asigurau glasuri din toate părtile.

– Ei, dacă e aşa – surâse Bonţe -, atunci doresc

să am în fiecare dimineaţă o bulcă de pâine cu unt proaspăt!

Judecătorii şi îngerii îşi plecară capetele ruşinaţi. Acuzatorul izbucni într-un hohot de râs.