Kohelet/ Ecleziatul

în traducerea lui Petru Creţia

Cuvintele Ecleziastului, fiul lui David, regele Ierusalimului. „Efemeritatea Efemerităţii„, zice Ecleziastul, „ Efemeritatea Efemerităţii, totul e efemeritate. Oricare i-ar fi truda, truda lui sub soare, ce folos are omul de ea?”

ÎNTÎIA PARTE

Un rînd de oameni vine, altul trece, pămîntul însă rămîne veşnic neclintit. Răsare soarele şi asfinţeşte şi se zoreşte-apoi către sălaşul lui şi de acolo iar răsare. Către miazăzi bate vîntul, apoi se întoarce şi bate către miază-noapte, se duce şi se întoarce mereu, în acelaşi veşnic ocol. Rîurile se varsă toate în mare şi marea nu se umple niciodată, dar rîurile curg mereu spre-acelaşi ţel. Toate cîte sînt, sînt aceleaşi mereu. Nu este om în stare să spună că ochii lui nu s-au săturat de privelişti, că urechile lui n-au auzit tot ce e de auzit. Ce-a fost o să mai fie, ce s-a făcut se va mai face. Nimic din ce se află sub soare nu este nou. Ia orice lucru, poţi spune oare despre el: „Iată, lucrul acesta e nou”? El se afla în lume mult înaintea vremii noastre, atîta doar că din vechime nu rămîne nici o amintire, întocmai cum şi anul care vine o să piară în uitare.

peles044.jpgEu, Ecleziastul, am domnit în Ierusalim asupra lui Israel. Cu ajutorul cugetului, m-am străduit din greu să învăţ tot ce se petrece sub cer. O, cît de trudnic lucru i-a dat Domnul omenirii să îndeplinească pe pămînt! Am văzut tot ce se săvîrşeşte sub soare şi cît de efemere sunt toate, ce goană după vînt.

Ce este strîmb nu poate fi îndreptat.

Ce lipseşte nn pote fi trecut la socoteală.

Mi-am spus în gîndul meu: „Iată, am adunat înţelepciune mai multă decît toţi înaintaşii mei din Ierusalim. Am învăţat multe şi ştiu multe. M-am străduit să înţeleg bine ce este înţelepciunea, ce este prostia, ce este nebunia. Dar mi-am dat seama că şi strădania aceasta e tot goană după vînt.

Înţelepciune multă — tot atîta suferinţă,

Cu cît mai multă ştiinţă — cu atît mai multă tristeţe.

Mi-am spus atunci în gînd: „Dacă aşa e, să încerc să văd ce bucurie pot să-mi dea plăcerile.” Dar a fost la fel: iarăşi efemeritate. Rîsul acesta, m-am gîndit, este nebunie goală, plăcerea aceasta este doar efemeritate. M-am hotărît atunci să-i dau trupului meu drept bucurie vinul, păstrîndu-i totuşi inimii rîvna înţelepciunii. Am hotărît să-mbrăţişez uşurătatea şi să văd ce oare îi aduce omenirii bucurie şi ce fac oamenii sub cer în scurtul şir de zile al vieţii lor. Din parte-mi, am făcut lucruri măreţe: mi-am clădit palate, mi-am făcut grădini, podgorii şi livezi cu pomi de tot felul, cîţi se află pe lume. Am pus să mi se sape iazuri adînci, ca să ud cu ele pămînturile mele. Am cumpărat robi şi roabe, pe lîngă cîţi aveam pe lîngă casă. Am avut cirezi şi turme cîte nu a avut nimeni în Ierusalim pînă atunci. Am adunat de la regi, de prin ţări, comori de argint şi de aur, precum şi toate desfătările pămîntului, îngrămădindu-le în casele mele. Am adus la mine cîntăreţi şi cîntăreţe fără seamăn. Am ajuns astfel mare, mai mare ca oricine din cîţi au fost vreodată în Ierusalim, dar fără să mă lepăd de înţelepciunea mea. Am pus dinaintea ochilor mei tot ce-au poftit, inimii mele nu i-am tăgăduit nici o plăcere. O inimă care s-a bucurat de toată truda mea. Din toată osteneala, aceasta mi-a fost partea. Apoi m-am gîndit la toate cîte izbutisem să le fac şi la cît m-am căznit să le fac. Cîtă efemeritate şi cîtă alergare după vînt! Sub soare nu este nimica vrednic de a fi avut. Şi m-am întors din nou cu gîndul la înţelepciune, prostie şi uşurătate. De pildă: ce poate face urmaşul unui rege? Ceea ce s-a tot făcut pînă acum. Desigur, văd bine că mai bună este roada cumpătării decît cea a uşurătăţii, aşa cum mai bună e lumina decît întunericul.

Cel înţelept vede calea dinaintea lui,

Nerodul păşeşte în beznă.

Nu încape îndoială. însă tot atît de bine ştiu că îi aşteaptă pe amîndoi aceeaşi soartă. M-am gîndit: „Soarta nerodului va fi şi soarta mea. Şi atunci la ce bun să fiu înţelept?” Mi-am zis: „Efemeritate este şi aceasta.” Nu este amintire trainică pe lume nici pentru înţelept şi nici pentru nerod, şi amîndoi vor fi uitaţi în zilele ce vin. Iar, vai, şi omul înţelept, ca şi nerodul, va trebui cîndva să moară. Şi am început atuncea să urăsc viaţa, căci tot ce ne este dat sub soare mă scîrbeşte. De vreme ce totul e efemeritate şi goană după vînt. Şi-am urît tot lucrul pentru care ostenisem în viaţă şi-acum va să-1 las moştenire celui care vine după mine. Cine ar şti să spună dacă o să fie om înţelept sau vreun nerod? Şi totuşi el va stăpîni tot ce am dobîndit sub soare eu cu trudă şi cu dreapta cumpănă a minţii. Efemeră este şi aceasta. Şi-am deznădăjduit. De ce ar trebui un om care s-a străduit cu chibzuinţă, dibăcie şi izbîndă bună să adune ceva, să lase tot ce-a dobîndit unuia care nu a ridicat un deget. Efemeră este şi aceasta şi o mare nedreptate. Ce-i rămîne unui om din tot ce a făcut sub soare, din zilele de hărnicie, din grija cîrmuirii, din neodihna cîtor nopti? Da, iată că efemeritate este şi aceasta.

Nu este altă fericire pentru om decît să bea şi să mănînce şi să fie mulţumit cu ce-a făcut şi cu ce-a strîns. Dar şi acestea vin din mîna Domnului, el ne dă belşug, el sărăcie. El dă înţelepciune, cunoaştere şi bucurie, şi le dă cui vrea. Şi astfel unui păcătos îi este dat să strîngă şi s-adune pentru altul, Domnului plăcut. Efemeritate şi goană după vînt.

Toate îşi au prilejul lor, şi fiecare lucru de sub cer îşi are ceasul său:

Vreme este să te naşti

Şi vreme e să mori;

Vreme e să sădeşti

Şi vreme să smulgi ce ai crescut;

Vreme este să ucizi

Şi vreme e să vindeci;

Vreme este să dărîmi

Şi vreme să zideşti;

Vreme e pentru lacrimi

Şi vreme pentru rîs;

Vreme e pentru bocet

Şi vreme pentru joc;

Vreme e să împrăştii

Şi vreme e s-aduni;

E vremea-mbrătişării,

Dar şi singurătăţii.

Vreme este să cauţi

Şi vreme e să pierzi;

Vreme este să strîngi

Şi vreme e să spulberi;

Vreme este să sfîşii

Şi vreme e să îmbini.

Vreme este să taci

Şi vreme să vorbeşti.

Vreme-i pentru iubire

Şi vreme pentru ură;

E vreme pentru luptă

Şi vreme pentru pace.

Ce dobîndeşte omul din întreagă strădania lui? Mă gîndesc la tot ce ne-a dat Domnul să facem pe pămînt. Tot ceea ce facem e potrivit la vremea sa. Însă, cu toate că Domnul i-a îngăduit omului să cuprindă cu mintea timpul întreg, mintea lui nu este în stare să cuprindă în ea, de la un capăt la altul, lucrarea Domnului.

Ştiu bine că altă fericire nu are omul decît să se bucure şi să-şi trăiască bine viaţa. Cînd mănîncă şi bea şi află bucurie în ce face, dar de la Domnul este.

Ştiu bine că Domnul le face pe toate cu rost. La fapta lui nimica nu poţi să adaugi şi nici să scazi ceva din ea. Totuşi Domnul are grijă să ne temem de el. Ce este acum a mai fost, va fi, va mai fi fost. Totuşi, Domnul are grijă de cel prigonit. Văd însă că sub soare, unde s-ar cădea să fie lege, se află nelegiuirea şi în locul celui bun şade cel fără de lege. Mi-am spus atunci în gîndul meu: „Domnul îi va judeca şi pe cel drept şi pe păcătos, pentru că aici pe pămînt este o vreme pentru toată năzuinţa şi pentru toată fapta. Şi m-am mai gîndit că oamenii se poartă aşa cum se poartă pentru ca Dumnezeu să-i poată arăta şi dovedi drept ceea ce sînt unii faţă de alţii, nişte fiare sălbatice. Şi de fapt soarta omului şi aceea a dobitoacelor este aceeaşi: şi unii şi altele au aceeaşi suflare, şi unii şi altele mor. Omul nu este cu nimica mai presus decît jivina, pentru că totul e efemeritate. Toţi şi toate au acelaşi capăt de cale: din ţărînă se nasc şi se întorc în ţărînă. Ştie oare cineva dacă duhul omului urcă spre cer şi cel al dobitocului coboară în pămînt?

Şi iarăşi mă uit şi văd întreaga asuprire care se petrece sub soare. Iată, spre pildă, lacrimile obidiţilor pămîntului. Sînt pradă silniciei celor care-i împilează şi nu se află să-i apere nimeni. Iată de ce mai curînd îi fericesc nu pe cei vii, pe cei ce încă au în ei viaţă de trăit, ci pe cei morţi. Însă mai fericit decît aceştia este cel încă nenăscut şi care n-a văzut ce rele se făptuiesc sub soare. Şi văd că fiece năzuinţă şi fiece faptă se naşte din pizma ce se află între oameni. Aceasta iarăşi e efemeritate şi goană dupa vînt.

Nerodul stă cu mîinile încrucişate

Şi îşi mănîncă însăşi carnea lui

Şi zice:

Mai bine un pumn de hodină

Decît doi pumni de trudă,

trudindu-te să alergi după vînt. Şi mai văd ceva efemer sub soare: un om e singur pe lume, n-are nici fiu, nici frate, totuşi el trudeşte fără istov, ochii lui nu se mai satură de bogăţii. Şi îşi spune: „Pentru cine mă căznesc atîta şi mă lipsesc de orişice plăcere?” Efemeritate este şi aceasta şi lucru fără rost. Mai bine doi să fie decît unul singur, căci îşi sînt sprijin la nevoia grea. De cade unul, îl ridică celălalt. Dar vai de cel ce este singur şi cade şi nimeni nu-i întinde mîna. Tot aşa, dormind ei împreună, îşi ţin de cald, dar omul singur cum să-şi ţie singur cald? Unul singur fiind, poate fi copleşit în luptă, doi pot să biruie mai lesne. Şi funia, cînd e împletită în trei, se rupe mai greu.

Mai bine un tînăr sărac, dar înţelept

Decît un rege bătrîn şi fără minte,

care nu mai ascultă de sfatul nimănui. Tînărul poate, din sărac ce a fost, chiar şi din temniţă de ar ieşi, s-ajungă rege, să domnească peste ţara unde a trăit cerşetor. Şi atunci, toţi cîţi vieţuiesc şi se mişcă sub soare ar fi de partea lui, a noului venit care a urmat la tron, ajungînd stăpîn peste mulţimi de oameni care, mai tîrziu, nu vor avea de ce să fie bucuroşi de el. De bună seamă şi aceas-ta tot efemeritate este şi goană după vînt.

Cînd intri în Lăcaşul Domnului, să fii cu grijă. Apropie-te, să auzi: jertfa este mai de preţ decît prinosul nerozilor, chiar dacă ei nu ştiu că fac vreun rău.

Nu te pripi la vorbă, nu te grăbi să-i faci făgăduinţe Domnului Dumnezeu, căci el se află în ceruri, iar tu pe pămînt, şi de aceea să nu spui vorbe multe.

Nălucile din vis din mulţimea de griji prind fiinţă,

Necugetarea vorbei — din vorbe de prisos.

Dacă îi faci Domnului o juruinţă, îndeplineşte-o fără zăbavă, căci Domnului nu-i plac cei fără minte. Mai bine să nu-i făgăduieşti nimic decît să nu-ţi îndeplineşti făgăduinţa. Nu-ţi lăsa gura să te bage în păcat şi-apoi să-i spui îngerului tău că nu a fost cu voia ta. De ce s-ajungă un cuvînt al tău să îi dea Domnului prilej pentru mînie şi să spulbere lucrul mîinilor tale?

Oricărui vis — cîte-o zădărnicie pe potriva lui,

Vorbe prea multe — goană dupăi vînt.

De aceea teme-te de Dumnezeu.

De vezi prin ţară năpăstuit pe cel sărac, de vezi dreptatea siluită, să nu te miri. O să ţi se spună că dregătorii au deasupra lor, să-i privegheze, alţi dregători, mai mari, privegheaţi la rîndul lor şi ei. Vei auzi vorbindu-ţi-se despre „binele obştesc”, despre „slujirea regelui”.

Cui îi plac arginţii nu se satură nicicînd de ei,

Cui îi place multa avere n-are niciodată cît ar vrea.

Şi aceasta e efemeră.

Unde-i huzur şi belşug

E plin deflămînzi hămesiţi.

Şi ce folos trage stăpînul din averile sale decît doar că le vede cu ochii? Dulce este somnul lucrătorului, mult-puţin cît a avut ce mînca. Şi aceasta e o mare nedreptate văzută de mine sub soare: multe avuţii adunate spre paguba stăpînului lor. Un nenoroc — şi de toate se alege praful, nu mai are nimic de lăsat urmaşului său. Gol s-a născut din pîntecele mumei şi gol cum a venit aşa se duce, cu mîinile goale de tot ce cu trudă a strîns. Mare necaz e acesta, cum ai venit, aşa să te şi duci. După o viaţă de caznă să-ţi rămînă doar vînt, să îţi trăieşti ce mai ai de trăit în beznă, durere şi chin, bolnav de părere de rău.

Aceasta este încheierea mea: atîta fericire are omul sub soare, să bea şi să mănînce şi să fie mulţumit de tot ce a făcut în zilele puţine date lui să le trăiască pe pămînt. Iar cîte bogăţii şi cît belşug chiverniseşte şi toată bucuria muncii şi agonisitei sale sînt numai daruri de la Dumnezeu. Şi barem cîtă vreme lasă Domnul inimii sale bucuria aceasta, omul nu are vreme să se întristeze de scurtimea zilelor sale.

Mai este un rău pe care 1-am văzut copleşindu-i pe oameni sub soare: iată de pildă un om care a primit de la Domnul bogăţii, pămînturi şi slavă — tot ce putea să-şi dorească. Numai că Domnul nu-i dă şi norocul să se bucure de ele, se bucură de ele un altul, un străin. Şi asta e efemeritate şi amară suferinţă. Altă pildă: un om a avut o sută de fii şi o sută de fiice şi a trăit ani mulţi, dar pînă la urmă nici un folos nu trage din agoniseala lui, nici măcar un mormînt care să fie al lui. Eu zic atunci: mai fericit decît el e un prunc născut la ne-vreme:

În beznă venind,

În beznă plecînd,

învăluit în beznă e însuşi numele lui.

Soarele niciodată văzîndu-l,

De odihnd în veci neştiind.

Chiar dacă ar fi trăit de două ori cîte-o mie de ani, dar fără să se bucure de tot ce are, nu într-acelaşi loc s-ar duce anii lui?

Omul trudeşte doar ca să mănînce

Şi totuşi, pofta lui rămîne nesătulă.

Oare ce are înţeleptul mai mult decît nerodul? Şi ce să zici de omul cel sărman care se arată înlesnit în ochii semenilor săi? Oare mai bine este să te-arăţi în largul tău decît să-ţi fie pîntecul sătul? Şi aceasta e efemeritate şi goană după vînt. Tot ce a fost pe lume pîn-acum are un nume; iar ce anume e un om se ştie bine; iar el nu e în stare să-l înfrunte pe unul mai puternic decît el. Cu cît mai multe vorbe, cu atît efemeritatea a toate este mai mare. Şi ce izbîndă are omul din aceasta?

Cine oare să ştie ce e bine pentru om în viaţă, în zilele puţine pe care le trăieşte efemer, le iroseşte ca o umbră? Şi cine o să-i spună ce se va întîmpla sub soare după vremea sa?

A DOUA PARTE

Mai bun e bunul nume decît untdelemnul scump;

Mai bună-i ziua morţii decît este ziua cînd te naşti;

Mai bine să te duci spre casa tînguirii

Decît spre casa unde se petrece;

Căci, să luăm cu toţii bine-aminte,

La capătul acesta se opresc toţi muritorii;

Mai bună e tristeţea decît voioşia;

O faţă mîhnită aduce folos.

Inima înţeleptului este casa tristeţii,

Cea a nerodului este sălaşul voioşiei;

Mai bine să înduri mustrarea unui înţelept

Decît să stai s-asculţi un cîntec cîntat de un nebun;

Rîsul nerozilor e ca un trosnet de vreascuri sub ceaun

Căci şi acesta, rîsul, e tot efemeritate

Şi chiar şi înţeleptului îi face-un chip nerod.

Prea multă voioşie strică inima din om.

Mai bun este sfîrşitul unui lucru decît e începutul lui.

Decît trufia şi încumetarea mult mai bună e răbdarea.

Nu te pripi să porţi ciudă cuiva, căci ciuda mocneşte doar în inimi de nerozi. Nu te tot întreba de ce erau mai bune zilele de dinainte, e o întrebare prostească. Inţelepciunea este o moştenire de preţ, un dar pentru cei de sub soare. Căci, ca şi banii, înţelepciunea ocrotire dă, iar binele aceluia ce ştie este că se află ocrotit.

Să ne uităm la fapta Domnului: ce-a făcut Domnul strîmb cine poate să-ndrepte?

Cînd vremile sînt de belşug, să te bucuri de ele, cînd se strică — gîndeşte-te că: şi unele şi altele sînt de la Dumnezeu şi ni le-a dat aşa, mereu schimbătoare, pentru ca noi nimic să nu pricepem din ce ne e sortit.

În zilele fugare date vieţii mele multe am văzut: pierind pe omul fără de prihană, cît de vrednic să fi fost, trăind şi tot trăind pe cel nelegiuit, oricît de fără lege îi este viaţa.

Să nu te-ntreci cu firea fiind vrednic,

Şi nu te arăta din cale-afară de-nţelept,

de ce să te întreci cu firea?

Dar nici să nu fii rău peste măsură

Şi caută să nu fii prea de tot nerod,

de ce să mori înainte de vreme? Cel mai bine este să poţi fi înţelept şi bun atît cît poţi, dar chiar dacă se întîmplă cîteodată să fii rău şi fără minte, amîndouă i se întîmplă omului temător de Dumnezeu. Înţelepciunea îi dă celui ce o are mai multă tărie decît îi pot da zece stăpînitori de cetăţi. Nu este pe pămînt om bun şi făcător de bine care să fie scutit de păcat.

Încă ceva: să nu îţi pleci urechea clevetirilor: se poate întîmpla s-auzi că te-a vorbit de rău chiar sluga ta. Şi numai inima ta ştie cît de des i-ai hulit şi tu pe altii.

Socotindu-mă înţelept, am cîntărit toate acestea cu înţelepciunea mea, dar de înţelepciunea cea adevărată am rămas mereu departe. Adevărul lumii e dincolo de puterea mea de înţelegere deplină. Este adînc, atîta de adînc, cine oare poate ajunge la el?

Şi totuşi, am încercat iarăşi şi iarăşi să pătrund rostul lucrurilor şi cît preţuiesc ele, să înţeleg cîtă prostie se află în răutate şi cît de nebunească este prostia. Şi am găsit că mai amară decît moartea e femeia, ea este o capcană, inima ei un năvod, iar braţele lanţuri.

Cel iubit de Dumnezeu scapă de ea,

Dar păcătosul îi cade în mreajă.

Iată ce am găsit, spune Ecleziastul, cercetînd lucrurile unul cîte unul, ca să le pătrund legătura şi rostul. Am încercat să cercetez mai multe, dar n-am putut.

Printre o mie de oameni se află

Cîte unul mai vrednic,

Printre femei nu e una decît alta mai bună.

Dar să mai ştiţi şi alta: socotesc că Dumnezeu 1-a făurit pe om făptură limpede alcătuită, toată încîlcitura singur el şi-a născocit-o.

Cine este pe măsura înţeleptului?

Cine altul decît el este în stare să desluşească ce-i de desluşit?

Înţelepciunea luminează chipul unui om:

Din încruntat se face cu vremea senin.

Şi vă mai spun: Supune-te poruncilor date de un rege, ca să-ţi păzeşti jurămîntul faţă de Domnul. Nu te pripi să-1 încalci. Să nu te îndărătniceşti cînd pricina e strîmbă, pentru că regele face ceea ce socoteşte potrivit. Cuvîntul regelui e mai presus de îndoială şi cine-ar cuteza să-i zică: „De ce?”

Cel ce se supune poruncii n-o să păţească nici un rău.

Iar omul înţelept prea bine ştie ca va veni cîndva ziua judecăţii.

Căci vine ziua judecăţii pentru orişice. Iar omul se află mereu în primejdie, pentru că nu ştie niciodată ce urmează să se-ntîmple, şi nici cînd. Cine să îi spună? Nimeni nu poate să-i aşeze vîntului frîu, nimeni nu are vreo putere peste ziua morţii. La vreme de război scutit de primejdii nu este nimeni. Iar răutatea unui om nu îl scapă de legea obştească. Eu bine văd toate acestea şi mă uit la tot ce se săvîrşeşte sub soare ori de cîte ori un om îl asupreşte pe un altul şi îi face rău.

Şi apoi îi văd pe răii lumii duşi la groapă şi pe oamenii cetăţii venind acolo de la Templu să le aducă cinstire pentru ce au fost. Efemeritate este şi aceasta. De vreme ce pedeapsa faptei rele nu se dă pe loc, oamenii, în adîncul inimii lor, sunt porniţi să săvîrşească răul. Cel care săvîrşeşte o sută de păcate trăieşte mai departe, păcătos cum e. Ştiu bine că fericirea e sortită celor ce se tem de Domnul, tocmai pentru că sunt oameni cu frica lui Dumnezeu şi că fericirea nu este hărăzită celui rău, care alta nu va face decît să-şi ducă zilele asemeni unei umbre, tocmai pentru că nu are teamă de Domnul. Şi totuşi mai este o efemeritate pe pămînt: omul bun îndură ceea ce ar merita să-ndure doar cel rău şi cel rău are parte de ce i se cuvine celui bun. Şi spun că şi aceasta tot efemeritate este. Şi-atuncea eu pun preţ numai pe bucuria cîtă ne-a fost dată: să bem şi să mîncăm şi să gustăm plăceri. Atîta doar ne ţine, în timp ce tot trudim prin zilele vieţii noastre cîte ne-a hărăzit, sub soare, Dumnezeu.

Tot străduindu-mă să înţeleg ce este rău şi ce e bine, am privit cu luare-aminte la ce se petrece aici, pe pămînt. Ochii omului nu află odihnă, zi şi noapte. Mă uit la toate cîte le face Dumnezeu şi îmi dau bine seama că nimeni nu e-n stare, oricît ar încerca, să înţeleagă ce se petrece sub soare.

Nici măcar înţeleptul nu poate să se lămurească, oricît ar zice el că poate. M-am tot gîndit la toate-acestea şi am ajuns să înţeleg că înţeleptul însuşi şi neprihănitul, orice-ar face, se află în mîinile lui Dumnezeu.

Omul nu înţelege nici ce e iubirea, nici ce-i ura, şi-acestea amîndouă i se par efemere.

Aşa cum o singură soartă-i cuprinde pe toţi, pe buni şi pe răi deopotrivă, pe neprihăniţi şi prihăniţi, pe cei ce aduc jertfe şi pe cei ce nu le-aduc, tot aşa cu cei vrednici şi cu cei păcătoşi, cu cei care jură şi cu cei ce se tem să o facă. Acesta este răul de care sînt pătrunse toate cîte se petrec sub cer: că au cu toţii una şi aceeaşi soartă; că inimile oamenilor prisosesc de răutate şi că fac semenilor lor, ori cît trăiesc aceştia, ori după ce-au murit, atîtea lucruri rele şi nesăbuite. Căci fiece făptură, cît mai este legată de tot ce este viu, păstrează o anume nădejde: un cîine viu este mai bun decît un leu mort. Cei vii ştiu măcar atîta, că vor muri cîndva, însă cei morţi nu ştiu nimic. Ei nu mai au de aşteptat nici o răsplată, amintirea lor s-a irosit. Iubirile şi urile lor, pizma şi zavistiile, toate acestea au pierit şi niciodată n-or mai fi părtaşi la cîte se petrec sub soare.

Haideti, pîinea voastră s-o mîncaţi cu bucurie

Şi vinul să vi-l beţi cu inimă uşoară;

pentru că ceea ce faceţi voi acum Dornnul a încuviinţat cu mult înainte.

Umblaţi mereu înveşmîntaţi în alb,

Iar untdelemnul nu lipsească de pe capul vostru.

Petreceţi-vă zilele vieţii cu femeia care vă e dragă, toate fugarele zile date vouă de trăit sub soare. Căci aceasta vă e partea hotărîtă, dimpreună cu truda întreagă. Şi orice lucru vă gîndiţi să lucraţi, lucraţi-1 cîtă vre-me vă e cu putinţă, pentru că în Lăcaşul mortii, unde toţi veţi merge, nu este împlinire, nici rost, nu este nici cunoaştere şi nici înţelepciune.

Şi iată ce mai văd sub soare: întrecerea n-o cîştigă cei iuţi, nici bătălia cei viteji; pîinea nu e hărăzită celui înţelept, nici bogăţia pentru cel cu minte, nici măririle pentru cel învăţat, toate atîrnă de vreme şi sînt supuse trecerii vremii şi sorţii, norocoase ori nu. Omul nu îşi cunoaşte ceasul. Ca peştele prins în vicleanul năvod, ca păsările prinse-n laţ, aşa e prins şi omul de nenorocul care cade-asupra lui.

Mai văd şi un alt rău sub soare, şi îl socotesc un mare rău. A fost cîndva o cetate nu prea mare, locuită de puţini; şi a venit asupra ei un preaputemic rege şi a împresurat-o, ridicînd împotrivă-i puternice întărituri. însă se afla acolo un înţelept sărac lipit pămîntului care, cu înţelepciunea lui, a mîntuit cetatea. Şi apoi a fost de toţi uitat. Astfel că zic: înţelepciunea este mai putemică de-cît puterea, însă nimeni nu preţuieşte vreodată înţelepciunea unui om sărac, iar vorbele lui rămîn neluate în seamă. Şi totuşi blîndele-i cuvinte sînt mai presus de zbierătele unui rege de nerozi.

Mult mai de preţ este înţelepciunea decît armele războinice, totuşi o singură greşeală nimiceşte multe lucruri bune. Cîteva muşte moarte spurcă un vas întreg de untdelemn înmiresmat. O necugetare cît de mică este mai putemică decît cinstea şi înţelepciunea.

Inima celui înţelept pe drumul drept îl mînă,

Inima nerodului îl duce-n rătăcire.

Ajunge ca cel fără minte să se arate pe un drum, mergînd, pentru ca limpede să fie pentru toţi cît este de nerod în nerozia lui.

Cînd vezi cum creşte împotriva ta mînia unui rege, nu da înapoi, păstrează-ţi cumpătul şi vei scăpa de multe rele. Este încă un rău pe care-1 văd sub soare: felul de greşeli în care cad uşor stăpînitorii. Nerozia pusă în dregătorii înalte, vrednicia umilită. Văd robi mergînd călare şi fii de împărat umblînd pe jos ca nişte robi.

Cine sapă groapa altuia poate să cadă singur în ea,

Un om năruieşte un zid şi moare muşcat de un şarpe.

Cel care taie stînci poate cădea zdrobit sub ele,

Cine despică lemne în primejdie se află să se taie.

Dacă, neascuţit bine, tăişul securii e bont, trebuie să loveşti din răsputeri, dar răsplata înţelepciunii este izbînda. Dacă şarpele muşcă înainte să fie vrăjit, la ce mai e bun vrăjitorul?

Cuvintele din gura unui înţelept plăcute sînt,

Dar gura celui fără minte pierzanie îi este.

Vorbele pe care le rosteşte omul fără cuget, neroade la-nceput, sînt la sfîrşitul lor nebunie curată. Un nerod este un risipitor de cuvinte. Omul nu cunoaşte viitorul, astfel că cine să îi spună ce se va petrece după vremea sa?

Nerozilor le e urît de munca grea,

Cine nu cunoaşte drumul nu mai ajunge în cetate.

Vai de tine, ţară cîrmuită de-un flăcău nevîrstnic şi ai cărei prinţi benchetuiesc în faptul zilei. Şi fericită ţara care are rege de neam bun şi unde prinţii ştiu să se îndestuleze la ceasul potrivit, ca să se întremeze, nu să se îmbete.

Neîngrijită bine, grinda care ţine-acoperişul cade frîntă,

Cînd nu îi porţi de grijă casei, plouă-n ea.

Şi:

Să nu-l blestemi pe rege nici în gînd,

Să nu-i blestemi pe cei avuţi nici în iatac:

O pasăre va duce ştirea prin văzduh,

Căci vorbelor necugetate le cresc aripi.

Aruncă-ţi pîinea pe ape, pînă la urmă ai să o găseşti din nou. Împarte-ţi-o cu şapte, ba cu opt, căci nu ştii nici-odată ce cruntă nimicire e să vină pe pămînt. Cînd norii cerurilor sînt prea plini de ploaie, ei o deşartă pe pămînt. Ori încotro ar fi să cadă un copac, spre miazănoapte ori spre miazăzi, acolo unde a căzut acolo şi rămîne.

Tot aşteptînd să vezi dincotro bate vîntul,

N-ai să mai sameni niciodată

Şi n-ai să-ţi seceri lanul tot uitîndu-te la nori.

întocmai cum nu ştii căile vîntului şi cum nu cunoşti taina pruncului din maica sa, aşa nu înţelegi nici care e lucrarea Domnului atoatefăcător.

Seamănă-ţi sămînţa de cu dimineaţă

Şi pînă în amurg mîinile tale să nu stea degeaba.

Fiindcă, din două lucruri, nu poţi şti care o să-ţi izbîndească, poate unul, poate altul, poate amîndouă.

Dulce este lumina şi, la vederea soarelui, ochii strălucesc de bucurie. Oricît de mulţi ani i-ar fi daţi unui om să-i trăiască, de toţi să se bucure, an după an, dar totodată să nu uite cît de multe îi vor fi zilele negre. Viitorul e efemer.

Te bucură de tinereţe cît eşti tînăr,

Prisos de bucurie să îţi dea inima ta

În dimineaţa zilei tale.

Ce te îndeamnă inima să faci aceea să şi faci,

Inima şi pofta ochilor tăi.

Dar să nu uiţi: pentru toate Domnul te va judeca.

Nu te lăsa muncit de griji,

Păzeşte-ti trupul de orice durere.

Dar şi ea, tinereţea, vremea cît ai părul negru, tot efemeritate este. Aşadar eşti tînăr, aminteşte-ţi de Domnul care te-a făcut, nu aştepta zilele grele şi anii tîrzii, cînd o să zici: „De aceşti ani nu am plăcere”. Te bucură de tine şi de lume înainte să se adune iarăşi norii după ploaie, şi înainte ca soarele şi stelele şi luna să înceapă a se stinge, lăsîndu-te în întuneric.

Înainte ca paznicii casei să înceapă să tremure

Şi oamenii puternici să se gîrbovească,

Cînd femeile nu se vor mai duce să macine la moarăt.

Pentru că lumina se întunecă în ferestre

Şi porţile ogrăzii se închid;

Cînd uruitul morii abia de se desluşeşte.

Cînd nu se mai aude cîntecul de păsări

Şi cîntecele toate se sting şi amuţesc;

Cînd oricare urcuş este o încercare

Şi cînd te temi să mai porneşti la drum.

Şi totuşi plin de floare e migdalul

Şi lăcusta este grea de rouă,

Şi tufa de caper este grea de rod

în ceasul cînd se duce omul către veşnicu-i sălaş şi bocitoarele încep să se jelească, uliţe cutreierînd,

Înainte să plesnească coarda de argint

Sau să se sfarme candela de aur

Şi ulciorul să se spargă la izvor,

Înainte să se rupă funia căldării de la puţ,

sau înainte ca ţărîna să se-ntoarcă în ţărînă de unde s-a iscat şi răsuflarea să se-ntoarcă la Domnul care-a dăruit-o.

Efemeritatea efemerităţilor, zice Ecleziastul. Totul e efemer.

Pe lîngă că era un înţelept, Ecleziastul a simţit îndemnul să-i înveţe pe oameni tot ce ştia, după ce a cercetat, a cîntărit şi-a îndreptat un mare număr de proverbe. Ecleziastul a contat să-şi spuniă gîndul lmpede şi fără ocoliş şi să scrie într-un fel atrăgător.

Vorbele înţelepţilor sînt ca nişte bice şi ca nişti bolduri: Bunul păstor le ştie folosi spre binele cirezii sale.

Şi vorba de pe urmă, fiul meu: bine să ştii că lungă este truda celui care scrie cărţi, iară prea multă strădanie întru învaţătură osteneşte trupul.

Pe scurt, iată ce trebuie să ştii: să te temii de Domnul şi să-i păzeşti poruncile, aceasta este toată datoria omului. Pentru că la urmă toate faptele, şi cele bune şi cele rele şi cele mai ascnnse, vor fi chemate negreşit la Judecata lui.

Anunțuri

Un răspuns

  1. […] atent controlată de o traducere foarte dragă, găsită ¿ întîmplător, a lui  Petru Creția .. (nădăjduind că ea o să& fie citită dar ne~poticnindu-mă-n  prea multe iluzii) mi-a […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: