Marea tânguială

La întoarcerea sa din Anatot, Irmiahu văzu, de la mare distanţă, fum urcând către cer dinspre Muntele Templului şi se binedispuse. Credea că evreii se căiseră pentru păcatele lor şi aduseseră jertfă tămâie. Când a ajuns la zidurile oraşului, a aflat adevărul, şi anume că Templul căzuse pradă unui incendiu. Copleşit de durere, strigă: „O, Doamne, m-ai ispitit, iar eu am permis să fiu ispitit; m-ai trimis către casa Ta pentru ca să o distrugi.”

Însuşi Dumnezeu era mişcat de distrugerea Tempului, pe care îl abandonase pentru ca duşmanul să poată intra şi să îl distrugă. Alături de îngeri, acesta vizită ruinele şi dădu glas tristeţii sale: „Vai Mie pentru casa Mea. Unde sunt copiii mei, unde sunt preoţii mei, unde îmi sunt cei dragi? Dar ce puteam Eu să fac pentru voi? Nu v-am prevenit, oare? Cu toate astea, nu aţi luat-o pe calea cea dreaptă”. Tu pari că mă înţelegi pe Mine şi pe copiii Mei. Du-te şi cheamă-i pe Avraham, Iţhak, Iaakov şi pe Moşe de la mormintele lor. Ei ştiu cum să jelească”. „Stăpân al lumii,” spuse Irmiahu „nu ştiu unde este îngropat Moşe.” „Stai pe malul Iordanului,” spuse Dummnezeu, „şi strigă: Tu, fiu al lui Amram, fiu al lui Amram, scoală-te şi vezi cum lupii ţi-au devorat oile.”

Irmiahu se duse la Peştera Machpela şi le vorbi Patriarhilor: „Ridicaţi-vă, sunteţi chemaţi în faţa lui Dumnezeu.” Când aceştia l-au întrebat despre motivul pentru care erau chemaţi, acesta s-a prefăcut că nu ştie, căci se temea să le spună adevăratul motiv; poate că i-ar fi reproşat că marele dezastru a căzut asupra Israelului în timpul său. Apoi Irmiahu merse la malul Iordanului şi acolo strigă, aşa cum i s-a spus: „Tu, fiu al lui Amram, fiu al lui Amram, trezeşte-te, căci trebuie să apari în faţa Domnului.” „Dar ce s-a întâmplat în această zi, de mă cheamă Dumnezeu în faţa Sa?” întrebă Moşe. „Nu ştiu,” spuse din nou Irmiahu. Moşe s-a dus atunci la îngeri şi a aflat de la ei că Templul fusese distrus, iar poporul lui Israel alungat de pe Pământul Sfânt. Plângând şi jelind, Moşe s-a alăturat Patriarhilor, şi împreună, sfâşiindu-şi hainele şi frângându-şi mâinile, se duseră la ruinele Templului. Jalea lor a fost mărită aici de tânguielile îngerilor: „Cât de pustii sunt drumurile către Ierusalim, drumuri menite să se meargă pe ele fără să li se găsească sfârşitul! Cât de goale sunt străzile care erau cândva pline de pelerini! O, Dumnezeu al universului, cu Avraham, tatăl poporului tău, care ai învăţat lumea să Te cunoască astfel, Tu ai făcut un legământ ca prin el şi prin descendenţii său, pământul să se umple de oameni, iar acum ai renunţat la legământul tău cu el. O, Dumnezeu al universului! Ai dispreţuit Ţionul şi Ierusalimul, cândva locul ales de Tine. Ai fost mai dur cu poporul lui Israel decât cu generaţia lui Enoş, primii idolatri.”

Dumnezeu le-a spus atunci îngerilor: „De ce vă uniţi împotriva Mea prin plângerile voastre?” „Dumnezeu al universului,” au răspuns aceştia, „datorită lui Avraham, cel iubit de Tine, care a venit în casa Ta plângând şi jelind, şi căruia totuşi nu-i dai atenţie.” Atunci Dumnezeu spuse: „Din moment ce acesta şi-a terminat treaba pe acest pământ, nu a fost în casa Mea. Ce are el de făcut în casa Mea?”

Atunci Avraham a intervenit în conversaţie: „O, de ce, Dumnezeu al universului, mi-ai alungat copiii, i-ai dat pe mâinile popoarelor, care îi chinuieşte în toate felurile şi care au pustiit sanctuarul, unde eram gata să Ţi-l aduc pe fiul meu Iţhak ca sacrificiu?” „Copiii tăi au păcătuit,” a spus Dumnezeu, „au încălcat întreaga Tora, au făptuit împotriva fiecărei litere din Ea.” Avraham: „Cine este de faţă pentru a depune mărturie împotriva poporului lui Israel, care ar fi încălcat Tora?” Dumnezeu: „Să vină chiar Tora să depună mărturie!” Tora veni, iar Avraham i se adresă: O, fiica mea, chiar ai venit să depui mărturie împotriva poporului lui Israel, să spui că nu ţi-a respectat poruncile? Nu îţi este ruşine? Aminteşte-ţi de ziua în care Dumnezeu a vrut să Te ofere tuturor popoarelor, tuturor naţiunilor de pe pământ, şi toate te-au respins cu dispreţ. Apoi copiii mei au venit la muntele Sinai, te-au acceptat şi te-au onorat. Şi acum, în această zi plină de necaz, te ridici împotriva lor?” Auzind acestea, Tora s-a dat la o parte şi nu a mai depus mărturie. „Să vină cele douăzeci şi două de litere ale alfabetului ebraic, cu care este scrisă Tora şi să depună mărturie împotriva poporului lui Israel,” spuse Dumnezeu. Au apărut imediat şi Alef, prima literă, era pe cale să depună mărturie, când Avraham o întrerupse cu următoarele cuvinte: „Tu, conducătoarea tuturor literelor, vii să depui mărturie împotriva lui Israel când acesta se află la mare necaz? Aminteşte-ţi de ziua în care Dumnezeu s-a revelat la muntele Sinai, începându-şi cu tine cuvintele: Anohi Domnul, Dumnezeul tău. Nici un alt popor, nici o altă naţiune nu te-a acceptat, în afară de copiii mei şi acum vii să depui mărturie împotriva lor!” Atunci Alef s-a dat la o parte şi a tăcut. La fel s-a întâmplat cu cea de-a doua literă, Bet, apoi cu cea de-a treia, Ghimel, ca şi cu toate celelalte – toate s-au retras ruşinate şi nu au grăit. Avraham s-a întors apoi spre Dumnezeu şi a spus: „O, Stăpân al lumii! Când aveam o sută de ani, Tu mi-ai dat un fiu şi când acesta era în floarea vârstei, la treizeci şi şapte de ani, mi-ai poruncit să Ţi-l sacrific, iar eu, asemenea unui monstru, fără compasiune, l-am legat de altar cu propriile mele mâini. Fie ca asta să conteze pentru Tine şi ai milă de copiii mei.”

La rândul său Iţhak luă cuvântul: „O, Stăpân al lumii, când tata mi-a spus, <Dumnezeu va aduce El însuşi un miel pentru sacrificiu, fiule,> nu m-am opus cuvântului tău. M-am lăsat de bunăvoie legat de altar, iar gâtul meu a fost ridicat pentru a întâlni cuţitul. Fie ca asta să conteze pentru Tine şi ai milă de copiii mei.”

Atunci Iaakov vorbi: „O, Stăpân al lumii, timp de douăzeci de ani am locuit în casa lui Lavan, iar când am plecat de acolo, m-am întâlnit cu Esau, care vroia să-mi ucidă copiii şi mi-am riscat viaţa pentru ei. Acum însă, ei sunt lăsaţi în mâinile duşmanilor, precum oile duse la tăiere, după ce am avut grijă de ei ca de nişte pui care tocmai ies din ou, după ce am suferit de dragul lor întreaga mea viaţă. Fie ca asta să conteze pentru Tine şi ai milă de copiii mei.”

În sfârşit, vorbi şi Moşe: „O, Stăpân al lumii, nu am fost eu oare păstorul credincios lui Israel timp de patruzeci de ani? Precum un armăsar, am alergat înaintea lor prin deşert şi când a venit vremea ca ei să intre în Ţara Făgăduinţei, mi-ai poruncit: <Aici, în deşert, să îţi cadă oasele!> Şi acum, când copiii lui Israel sunt exilaţi, ai trimis după mine să îi deplâng şi să îi jelesc. La acest lucru trebuie că se referă oamenii când spun: Norocul stăpânului nu este şi al sclavului, dar necazul stăpânului este şi al său.” Întorcându-se către Irmiahu, continuă: „Mergi înaintea mea, o să îi conduc înapoi; să văd cine va avea curaj să ridice mâna împotriva lor.” Irmiahu răspunse: „Nu se poate trece de drumuri, sunt blocate de cadavre.” Dar Moşe nu s-a oprit şi cei doi au ajuns la râurile Babilonului. Când evreii l-au văzut pe Moşe, au spus: Fiul lui Amram a venit din mormânt ca să ne mântuiască de duşmanii noştri.” În acel moment se auzi o voce din ceruri: „Este hotărât!” Atunci Moşe a spus: „O, copiii mei, nu vă pot mântui, hotărârea nu poate fi schimbată – fie ca Dumnezeu să vă mântuiască în curând,” şi plecă de lângă ei.

Copiii lui Israel începuseră să se tânguiască, şi expresia durerii lor se străpunse cerul. Între timp, Moşe se întoarse către Patriarhi şi le spuse la ce suferinţe erau supuşi evreii, iar aceştia toţi începuseră să se lamenteze. Din cauza durerii, Moşe exclamă: „Blestemat să fii, soare, de ce nu s-a stins lumina ta în momentul în care duşmanul a invadat sanctuarul?” Soarele răspunse: „O, credinciosule păstor, jur pe viaţa ta, nu m-am putut întuneca. Puterile cereşti nu mi-au permis. Mi-au dat şaizeci de bice şi mi-au spus, <Du-te şi lasă-şi razele să lumineze.>” Moşe s-a plâns atunci pentru ultima oară: „O, Stăpân al lumii, ai scris în Tora Ta: <Fie că este vită sau oaie, nu o vei ucide pe ea şi pe puiul ei în aceiaşi zi. > Câte mame au fost ucise împreună cu ai lor copii – şi Tu eşti tăcut!”

Apoi, iute ca o săgeată, Rahel, mama noastră, se duse în faţa Celui Sfânt, binecuvântat fie El şi spuse: „Stăpân al lumii, Tu ştii cât de copleşitoare a fost dragostea lui Iaacov pentru mine, dar atunci când mi-am dat seama că tatăl meu s-a gândit să o pună pe Lea în locul meu, i-am dat lui Iaacov semne secrete, ca planul tatălui meu să fie zădărnicit. Apoi m-am căit însă pentru ceea ce făcusem şi, pentru a nu o umili pe sora mea, i-am spus ei despre semnele respective. Mai mult, chiar eu m-am aflat în camera nupţială şi eu am vorbit când i s-a adresat Iaacov, ca să nu se dea de gol cu vocea ei. Eu, o femeie, o fiinţă din carne şi oase, din praf şi cenuşă, nu am fost geloasă pe rivala mea. Tu, Doamne, Rege Etern şi Tată Milos, de ce ai fost gelos pe idoli, care nu sunt decât nişte zădărnicii? De ce mi-ai alungat copiii, i-ai străpuns cu sabia şi i-ai lăsat la mila duşmanilor?” Atunci se trezi compasiunea lui Dumnezeu şi Acesta spuse: „De dragul tău, o, Rahela, îi voi conduce pe copiii lui Israel înapoi pe pământul lor.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: